Sparta a fost una dintre cele mai violente civilizații din istoria omenirii. La începutul istoriei grecești, înainte ca epoca clasică să fi început, Sparta a trecut printr-o revoluție socială și politică radicală. Prin urmare, toți spartanii au devenit egali. Cu adevărat egali! Eu au dezvoltat conceptele cheie pe care le folosim și astăzi, cum ar fi importanța sacrificiului în numele binelui comun sau valoarea drepturilor și obligațiilor. Pe scurt, spartanii tindeau spre perfecțiunea umană. Este incredibil, însă fiecare idee utopică pe care o avem astăzi provine de la spartani.
Problema cea mai mare vizavi de Sparta, din punct de vedere istoric, este că ei au lăsat foarte puține date despre ei și nu au proiectat nici măcar obiecte mărețe care ar putea fi analizate. Cu toate acestea, femeile Spartei au fost primele care s-au putut bucura de dreptul la libertate, educație și egalitate. Fiecare membru al societății, femeie sau bărbat, proprietar sau sclav, a avut un rol important de jucat. De aceea, nu putem vorbi despre soldații spartani fără a vorbi despre Sparta în sine. Fiecare cetățean a fost special modelat încă de la naștere pentru a fi un soldat perfect. De regulă, pregătirile erau foarte aspre și au avut un impact dur asupra spartanilor, formând o civilizație violentă.
- Copiii spartani erau antrenați să lupte de la o vârstă fragedă
Aproape fiecare aspect al vieții spartanilor era subordonat de orașul-stat. Inclusiv copiii. Fiecare bebeluș era adus în fața inspectorilor care verificau dacă copilul nu are nici un defect fizic. Dacă ceva li se părea ieșit din comun, copilul era izolat de comunitate și lăsat să moară după zidurile orașului.
În unele cazuri norocoase, copiii abandonați își găseau salvarea în călătorii singuratici care treceau pe alături, sau erau luați de către iloții (spartanii lipsiți de drepturi, cu o situație intermediară între om liber și sclav), care lucrau pe câmpurile din apropiere.
Încă din copilărie, cei care treceau cu succes prima etapă făceau baie în vin. Spartanii credeau că vinul le va întări puterile. În plus, părinții erau obișnuiți să ignore plânsul copiilor pentru ca aceștia să se obișnuiască cu stilul de viață spartan încă din copilărie. Aceste metode de învățământ erau admirate de către străini și din această cauză femeile spartane adesea erau invitate în ținuturile din vecinătate pentru a lucra ca bone și asistente medicale, căci aveau niște nervi de fier.
Până la 7 ani, băiețeii spartani locuiau împreună cu familia, însă după această vârstă ei erau luați de către stat. Copiii erau trimiși în cazărmi publice, căci în viața lor începea o perioadă de antrenament numită „agoge”. Scopul acestui program era de a educa tinerii astfel încât aceștia să devină niște luptători perfecți. Noul regim includea antrenamente fizice, diverse trucuri, impunerea ideii de loialitate necondiționată, arte marțiale, lupte, dezvoltarea abilității de a suporta durerea, de a vâna, de a supraviețui și de a comunica. De asemenea, copiii erau învățați oratoriei, să citească, să scrie și să compună poezii.
La 12 ani copiilor le erau luate toate hainele și lucrurile personale, cu excepția mantalei roșii. Ei erau învățați să doarmă afară și să-și facă un pat din ramuri de stuf. În plus, ei erau încurajați să caute hrană în coșurile de gunoi și să fure mâncare. Însă, dacă hoții erau prinși ei erau pedepsiți și biciuiți.
Fetițele spartane locuiau împreună cu familia și după 7 ani, însă și acestea erau educate după un model spartan, care includea lecții de dans, gimnastică, aruncare de săgeți și discuri. Se considera că aceste abilități le ajutau cel mai bine să se pregătească pentru maternitate.
- Hărțuire și lupte între copii
Una dintre cele mai bune metode de a face dintr-un copil un soldat ideal și de a educa în el un caracter puternic era considerată provocarea la lupte. Băieții mai mari și profesorii adesea provocau ceartă între copii și îi încurajau să lupte unul cu altul.
Scopul principal al programului „agoge” era de a educa în copii rezistența la toate greutățile care îi așteaptă în război – frig, foame și durere. Dacă cineva demonstra o mică moliciune, jenă sau lașitate, acesta era imediat hărțuit josnic și pedepsit de către profesori și tovarăși. Imaginați-vă că ați fi hărțuit la școală de către colegi, iar profesorul s-ar apropia și s-ar alătura acestor hărțuiri. Ar fi foarte neplăcut. Iar pentru a „doborî”, fetele cântau diverse cântecele ofensatoare despre elevii învinuiți în timpul reuniunilor ceremoniale chiar în fața demnitarilor.
Nici bărbații nu evitau batjocura. Spartanii urau oamenii plini. De aceea toți cetățenii, inclusiv regii, participau zilnic la mese comune, „syssitia”, unde mâncarea era fără gust și mereu insuficientă. De asemenea, fiecare cetățean zilnic făcea efort fizic, acest mod de viață permitea femeilor și bărbaților spartani să se mențină în formă pe tot parcursul vieții. Cei care nu corespundeau cerințelor societăți erau imediat alungați din oraș, dacă nu-și reorganizau imediat modul de viață.
- Competiții la rezistență
O parte integrantă a Spartei antice și, în același timp, una dintre cele mai mizerabile practici era competiția la rezistență – Diamastigosis. Această tradiție avea scopul de a comemora un incident când locuitorii din așezările vecine s-au omorât reciproc în fața altarului zeiței Artemis în semn de respect față de divinitate. De atunci în fiecare an se organizau sacrificii.
În timpul domniei regelui spartan semi-mitic pe nume Lycurgus, care a locuit în secolul al VII-lea î.Hr., ritualurile cultului zeiței Artemis au fost mai puțin dure și includeau doar biciuirea băieților care încă treceau prin programul agoge. Ceremonia continua până când sângele băieților nu vor acoperi în întregime treptele altarului. În timpul ritualului în jurul altarului erau împrăștiate conuri pe care băieții trebuiau să le ajungă și să le strângă.
Băieții mai mari îi așteptau pe cei mai mici cu bețe în mână și îi băteau fără nici o milă față de durerea pe care aceștia o simțeau. În esență, tradiția era un proces de dedicare a băieților mici în rândurile soldaților bine formați și al cetățenilor Spartei. Ultimul băiat care rezista primea o onoare foarte mare pentru bărbăția sa. Adesea, în timpul acestui proces copiii mureau.
În timpul ocupării Spartei de Imperiul Roman tradiția Diamastigosis nu a dispărut, însă și-a pierdut semnificația principală, devenind pur și simplu un eveniment sportiv spectaculos. Oamenii din tot Imperiul veneau în Sparta pentru a vedea biciuirea nemiloasă a băieților mici. Până în secolul al III-lea d.Hr. ceremonia a fost transformată într-un simplu teatru cu tribune de unde spectatorii puteau urmări confortabil bătăile.
- Crypteia
Când spartanii ajungeau la vârsta de 20 de ani, cei care erau bifați ca niște potențiali lideri primeau posibilitatea de a participa în Crypteia. Aceasta era un fel de poliție secretă. Deși într-o mare măsură era vorba despre o trupă de partizani care periodic terorizau și ocupau așezările vecine ale iloților. Punctul culminant al Crypteriei s-a dovedit a fi secolul al V-lea î.Hr. când Sparta avea aproximativ 10 000 de bărbați capabili să lupte, iar populația iloților ii depășea cu foarte puțin.
Pe de altă parte, spartanii mereu erau amenințați de răscoalele iloților. Acest pericol permanent era unul dintre motivele pentru care Sparta a dezvoltat o asemenea societate militarizată și a pus pe primul loc beligeranța cetățenilor săi. Fiecare bărbat din Sparta, după lege, trebuia să fie crescut încă din copilărie ca soldat.
În fiecare toamnă, tinerii aveau șansa de a-și testa abilitățile militare în timpul unor declarații neoficiale de război împotriva iloților. Membrii Crypteriei, înarmați cu doar niște cuțite, ieșeau în timpul nopții cu scopul de a omorî un oricare ilot care i se va întâlni în drum. Cu cât dușmanul este mai mare și mai puternic, cu atât mai bine.
Acest masacru anual era organizat pentru a-i constrânge pe „vecini” să se supună, dar și pentru a le reduce numărul până la un nivel sigur. Doar acei băieți și bărbați care participau la asemenea raiduri puteau să nădăjduiască că vor primi un rang mai înalt în armată și societate. În celelalte luni ale anului „poliția secretă” patrula cartierele, executând orice ilot considerat potențial periculos fără nici o milă.
- Căsătoria forțată
Deși acest fenomen nu poate fi numit „groaznic”, căsătoriile forțate la vârsta de 30 de ani astăzi ar fi considerate inacceptabile și chiar înfiorătoare. Până la vârsta de 30 de ani spartanii locuiau în cazărmi publice și activau în armata statului. Când aceștia împlineau vârsta de 30 de ani ei erau eliberați din funcția militară și erau transferați în trupele de rezervă până nu împlineau 60 de ani. În orice caz, dacă până la 30 de ani cineva din bărbați nu reușea să-și găsească o soție, acesta era forțat să se căsătorească.
Spartanii considerau căsătoria foarte importantă, însă nu ca singură modalitate de a concepe noi soldați, de aceea fetele erau căsătorite la vârsta de 19 ani. Pretendenții trebuiau mai întâi să evalueze cu atenție sănătatea și forma fizică a viitoarei soții. Deși, adesea căsătoria era hotărâtă de viitorul soț și socru, fata la fel avea dreptul de a alege. Căci, după lege, femeile spartane aveau drepturi egale cu bărbații și chiar un pic mai mari decât unele femei din unele țări contemporane.
Dacă bărbații Spartei se însurau până la vârsta de 30 de ani, în perioada serviciului militar, aceștia continuau să trăiască separat de soțiile lor. Însă, dacă bărbatul trecea în trupa de rezervă încă necăsătorit, se considera că acesta nu și-a îndeplinit datoria și de aceea era luat în râsete din orice motiv, mai ales la întâlnirile oficiale.
Dacă dintr-un motiv oarecare spartanul nu putea concepe copii, acesta trebuia să-i găsească soției sale un partener potrivit. Se întâmpla chiar ca o singură femeie să aibă mai mulți parteneri sexuali și toți împreună să educe copii comuni.
- Armele spartanilor
Cea mai mare parte a armatelor grecești, inclusiv spartane, era alcătuită din hopliți – niște soldați în armuri grele și costisitoare. În timp ce soldații majorității orașelor-state nu erau suficient pregătiți și nu aveau capacități fizice și echipament pentru a merge în lupte, soldații spartani știau să lupte încă de mici copii și erau mereu pregătiți să meargă pe câmpul de luptă. În timp ce orașele-state grecești construiau ziduri de protecție în jurul așezărilor sale, Sparta nu se îngrijora de fortificații, considerând hopliții protectori principali.
Armele principale ale hopliților, indiferent de originea acestora, erau sulițele pentru mâna dreaptă. Lungimea suliței atingea aproximativ 2,5 metri. Vârful acestei arme era făcut din bronz sau metal, iar mânerul din lemn de corn. Era folosit în principiu acest copac, deoarece el diferă în densitate și rezistență. Apropo, lemnul de corn este într-atât de dens și greu, încât se scufundă în apă.
În mâna stângă soldatul ținea un scut rotund, faimosul „hoplon”. Scuturile aveau 13 kilograme și erau folosite mai mult pentru apărare, deși uneori se foloseau și în luptele corp la corp. Scuturile erau făcute din lemn și piele și erau acoperite cu un strat de bronz. Spartanii își marcau scuturile cu litera lambda, care simboliza Laconia, o regiune din Sparta.
Dacă sulița se rupea sau lupta devenea prea strâmtă, hopliții din față scoteau niște săbii scurte numite „xiphos”. Ele aveau 43 de centimetri în lungime și erau gândite pentru luptele corp la corp. Cu toate acestea, spartanii preferau „xiphos-urilor” săbiile de tip „kopis”. Acestea provocau niște răni îndeosebi de dureroase datorită faptului că erau ascuțite unilateral. „Kopis” erau folosite într-o mare măsură ca un topor. Pictorii greci adesea ilustrau spartanii anume cu acest tip de sabie.
Pentru o protecție suplimentară, soldații purtau coifuri de bronz care acopereau nu doar capul, dar și ceafa și fața. De asemenea, soldații purtau armuri din bronz și piei care protejau pieptul și spatele, gambele și antebrațele.
- Falanga (formație de luptă)
Există niște indici care pot spune despre nivelul de dezvoltare la care se află o civilizație și printre ele se numără modul de a lupta. Comunitățile tribale, de regulă, luptă haotic, fluturând cu toporul sau sabia la stânga și la dreapta așa cum le place și, de asemenea, caută în luptă gloria personală.
Însă, civilizațiile mai dezvoltate luptă tactic. Fiecare soldat joacă un rol foarte important și se supune unei strategii comune. Așa luptau romanii și așa luptau grecii, inclusiv spartanii. În mare parte, faimoasele legiuni romane erau formate după exemplul „falangei” grecești.
Hopliții se adunau în regimente, „lokhoi” – care erau formate din câteva sute de oameni, și se aranjau în coloane câte 8 sau mai multe rânduri. Acest aranjament se numea „falangă”. Bărbații stăteau cot la cot în niște grupuri strâmte, protejați din fiecare parte de scuturile altor soldați. Între scuturi și coifuri era, literalmente, o pădure din sulițe îndreptate spre dușman.
Falanga se deosebea printr-o mișcare foarte organizată datorită acompanierilor ritmice și strigătelor de război pe care spartanii le învățau intens încă din copilărie, în timpul antrenamentelor. Se mai întâmpla ca orașele grecești să lupte între ele. Lupta continua până când unul dintre grupuri nu era învins.
- Nimeni nu se lasă bătut
Spartanii au fost educați să fie extrem de devotați și să urască lașitatea mai mult ca celelalte neajunsuri omenești. De la soldați se aștepta ca aceștia să fie neînfricați în orice situație. Chiar dacă este vorba de ultima picătură de sânge și de moarte. Din această cauză, „predarea” a fost egalată cu cea mai mare lașitatea.
Dacă hoplitul spartan ajungea să fie constrâns să se predea, acesta urma să se sinucidă. Istoricul Herodot a menționat în scrierile sale doi spartani care au ratat o luptă foarte importantă și fiindu-le rușine de ce au făcut, s-au sinucis. Unul s-a spânzurat, iar celălalt a mers la o moarte inevitabilă chiar în următoarea bătălie în numele Spartei.
Mamele spartane erau faimoase prin faptul că le spuneau fiilor săi înainte de luptă următoarele cuvinte: „întoarce-te cu scutul tău sau nu te întoarce deloc”. Aceste cuvinte însemnau că soldații vor fi așteptați cu victorie sau morți. În plus, dacă soldatul rămânea fără scut, acesta punea în pericol nu doar viața personală, dar și viața tovarășilor, fapt care amenința și întreaga misiune. Asemenea „neobrăzare” era inacceptabilă.
Sparta considera că soldatul și-a îndeplinit datoria doar atunci când acesta a murit în numele țării sale. Bărbatul trebuia să moară pe câmpul de luptă, iar femeia trebuia să nască copii. Doar cei care și-au îndeplinit datoria erau îngropați după tradiție și li se scria numele pe piatra de mormânt.
- Treizeci de tirani
Sparta este faimoasă și prin faptul că mereu tindea spre a-și răspândi ideile utopice prin orașele-stat din apropiere. Mai întâi au fost meșenienii din vest, pe care spartanii i-au cucerit în secolul XII-XIV î.Hr., transformându-i în sclavi hiloți. Mai târziu Sparta și-a orientat privirea spre Atena. În timpul războiului peloponeziac din anii 431-404 î.Hr., spartanii nu doar i-au supus pe atenieni, dar și le-au moștenit supremația din regiunea Mării Egee. Așa ceva nu se mai întâmpla-se până atunci. Sparta nu a egalat cu pământul orașul glorios, cum au sfătuit-o corintenii, ci a decis să transforme societatea supusă în una asemănătoare cu cea proprie.
De aceea, ei au înființat în Atena o oligarhie „prospartană”, cunoscută ca „regimul celor treizeci de tirani”. Scopul principal al acestui sistem era reforma, în majoritatea cazurilor distrugerea completă a legilor și ordinei fundamentale ateniene , în schimb instalându-se democrația spartană. Ei au făcut reforme la nivelul claselor sociale de rang înalt și au redus drepturile celor mai multe clase sociale.
Au fost numiți 500 de consilieri care trebuiau să îndeplinească sarcinile judiciare care anterior aparțineau tuturor cetățenilor. De asemenea, spartanii au ales 3 000 de atenieni pentru „a împărți cu ei puterea”. De fapt, acești localnici diferențiau doar având puțin mai multe privilegii decât ceilalți cetățeni. În timpul regimului de 13 luni impus de Sparta, 5% din populația ateniană a decedat sau pur și simplu a dispărut din oraș. Au fost confiscate foarte multe proprietăți străine și o mulțime de atenieni fideli vechiului sistem au fost trimiși în exil.
Un fost elev al lui Socrate, Critias – liderul „celor treizeci” a fost recunoscut ca un domnitor foarte crud și inuman, care vroia cu orice preț să transforme orașul cucerit într-o reflexie a Spartei. Critias se comporta de parcă încă se afla în postul Cryptei și executa toți atenienii pe care îi considera periculoși pentru stabilirea noii ordini.
Pentru a patrula orașul au fost angajați 300 de gonfalonieri care, prin urmare, terorizau populația locală. Aproximativ 1 500 dintre cei mai voinici atenieni, ce nu susțineau conducerea nouă, au fost forțați să bea iad – cucută. Interesant este faptul că, cu cât mai cruzi erau tiranii, cu atât mai multă rezistență aceștia întâlneau din partea locuitorilor.
Într-un final, după 13 luni de regim crud, a avut loc o lovitură de stat care a fost condusă de Thrasybulus, unul dintre puținii cetățeni care au reușit să evadeze din exil. Odată cu restaurarea Atenei, cei 3 000 de oameni menționați mai sus au primit amnistii, însă restul, inclusiv cei 30 de tirani, au fost executați. Critias a decedat în una dintre primele lupte.
Corupția, trădarea și violența care a avut loc în acea perioada scurtă a celor 30 de tirani a condus la o mare neîncredere a atenienilor unul față de altul și această atmosferă a ținut încă mult după căderea dictaturii.
- Bătălia de la Termopile
Faimoasa luptă cunoscută astăzi datorită cărților de benzi desenate din anul 1998 și filmului „300 de spartani”, Bătălia de la Termopile, care a avut loc în anul 480 î.Hr., a devenit un măcel epic dintre armata grecilor, în frunte cu regele Leonidas I, și armata perșilor, sub conducerea regelui Xerxes.
Conflictul a apărut între acele două civilizații încă până ca acești doi să devină comandanți, în timpul domniei regelui Darius I, predecesorul lui Xerxes. El a extins foarte mult limitele ținuturilor sale adânc în continentul european și la un moment dat și-a fixat privirea spre Grecia. După moartea lui Darius, Xerxes, aproape de îndată după ce a venit la domnie, a început pregătirile pentru luptă. Aceasta era cea mai mare amenințare cu care Grecia s-a confruntat vreo dată.
După o mulțime de deliberații între orașele-state grecești, a fost trimisă o forță din 7 000 de hopliți pentru a apăra pasajul Termopile, prin care perșii plănuiau să se îndrepte spre teritoriul întregi Grecii. Dintr-un anumit motiv în ecranizații și benzi desenate nu au fost menționate cele câteva mii de hopliți, inclusiv legendara flotă ateniană.
Printre cele câteva mii de soldați erau și faimoșii 300 de spartani, care erau conduși de însăși Leonidas. Xerxes a adunat pentru invazia sa aproximativ 80 000 de soldați. Protecția relativ mică trimisă de greci este explicată de faptul că ei nu doreau să trimită prea mulți soldați departe spre nordul țării. Un alt motiv a fost puțin mai religios. În acele zile tocmai treceau Jocurile Olimpice și cel mai important festival ritualic al Spartei, Karneia, în timpul căruia era interzisă vărsarea de sânge. În orice caz, Leonidas a fost conștient de pericolul care-i amenința armata și de aceea a chemat 300 dintre cei mai devotați soldați spartani, care deja aveau moștenitori de sex masculin.
Situat la 153 de kilometri la nord de Atena, pasajul Termopile era considerat o poziție defensivă excelentă. Avea doar 15 metri în lățime și era format între niște stânci aproape verticale și mare. Acest pasaj crea condiții nefavorabile mai mult pentru armata numeroasă a Persiei. Un asemenea spațiu limitat nu permitea perșilor să lupte în toată puterea.
Acest fapt a dat grecilor un mare avantaj, la fel ca și zidul de apărare. Când Xerxes în sfârșit a ajuns la locul unde s-a desfășurat lupta, acesta a trebuit să aștepte 4 zile, sperând că grecii se vor da bătuți. Însă, acest lucru nu s-a întâmplat. Atunci el și-a trimis mesagerii pentru ultima dată pentru a le spune să-și lase jos armele. Atunci Leonidas a răspuns „vină și ți le ia singur”.
Următoarele două zile grecii au respins numeroase atacuri persane, inclusiv lupta cu trupa de elită „Nemuritorii” din garda personală a regelui persan. Însă, fiind trădați de un păstor local care i-a arătat lui Xerxes un ocol secret printre munți, a doua zi grecii s-au găsit înconjurați de inamic.
Confruntându-se cu o asemenea situație neplăcută, liderul militar grec a dizolvat majoritatea hopliților cu excepția celor 300 de spartani și a încă câtorva soldați talentați pentru a da ultima luptă. În timpul ultimului atac al perșilor, Leonidas și cei 300 de spartani au fost zdrobiți, îndeplinindu-și cu respect datoria față de Sparta și oamenii acesteia.
Până și în ziua de azi în Termopile există o inscripție care spune următoarele:
Du-te, străinule, şi către Sparta vesteşte
Căci aici, ascultând de legile ei, am căzut.
Și, deși Leonidas împreună cu oamenii săi au căzut, faptele lor comune au inspirat spartanii să se mobilizeze și să zdrobească ocupanții în următoarele lupte greco-romane.
Bătălia de la Termopile a dovedit că civilizația spartană a fost una unică și foarte puternică.
