Contribuția culturală a Imperiului Roman poate fi observată în asemenea filme precum „Ben-Hur” (1959) și „Viața lui Brian” (Monty Python’s Life of Brian).
Romanii sunt niște ticăloși în Noul Testament, însă tot ei au fost cei care au dat civilizației moderne unele dintre cele mai importante inovații arhitecturale. De asemenea, le datorăm romanilor faptul că astăzi utilizăm canalizarea publică.
De-a lungul istoriei, Roma a fost învingătoare, dar și a fost învinsă. În cele din urmă Marele Imperiu s-a prăbușit, însă acest fapt nu înseamnă necondiționat că nu avem ce învăța de la romani. Aici 10 curiozități despre Imperiul Roman care cu siguranță vă vor fi interesante.
10. Romanii se închinau multor zeități, unii dintre ei fiind preluați de la greci
Romanii erau politeiști, adică nu se închinau unui singur zeu. Unul dintre zeii minori ai romanilor era Nemesis, zeul răzbunării. De la numele acestui zeu provine și cuvântul englez „nemesis”, care înseamnă „rival”. Primii zei și zeițe se numeau „di consentes”, care din latină înseamnă „asociat cu zeități”. Aceștia erau împrumutați de la panteonul grecesc al zeilor și zeițelor. Dintre toate zeitățile, cei mai importanți erau: Jupiter, protectorul statului (în Grecia era Zeus); Iuno, protectoarea femeilor (Hera grecească); și Minerva, zeița meșteșugului și a înțelepciunii (echivalent al zeiței grecești Athena).
Uneori romanii schimbau miturile grecești astfel, încât acestea să corespundă valorilor civilizației romane. În timp ce zeii și zeițele grecești se comportau ca oamenii simpli, zeitățile romane foarte rar vizitau Pământul. Puterea lor simboliza puterea ierarhică a statului.
9. Romanii adoptau obiceiurile popoarelor pe care le-au cucerit
La începutul expansiunii sale, Imperiul Roman era influențat de cultura grecilor și a etruscilor. În anul 146 î.Hr. când împăratul roman Maximus a cucerit orașul grecesc Corinth, Grecia a intrat în declin, cu toate că a reușit să-și păstreze teritoriile Italiei de astăzi. Etruscii au dominat Roma timp de aproximativ 100 de ani, până în momentul când romanii i-au detronat. Multe inovații arhitecturale ale Romei au fost introduse de etrusci, inclusiv sistemul de canalizare care a fost numit „Cloaca Maxima”, Templul lui Jupiter de pe Capitoliu, Hipodromul Roman, Circul Maximus și Zidul Servian care înconjoară Roma.
Romanii au adoptat structura religioasă și genurile teatrale de la greci, cu toate că în piesele romane se întâlnesc mai multe personaje. Tradiția romanilor de a adopta unele obiceiuri de la popoarele pe care le-a cucerit, în curând, a devenit mai degrabă un fenomen practic, decât o toleranță culturală. Ei adoptau doar obiceiurile care le erau utile, indiferent de cine le-a inițiat. În cazul britonilor și al altor locuitori ai Imperiului care s-au așezat cu traiul în Vestul Romei, relațiile s-au dezvoltat în dependență de voința acestora de a accepta obiceiurile romane.
8. De fapt, Imperiul Roman era format din două imperii
Imperiul Roman se întindea de la Marea Britanie de azi până la Golful Persic. Imperiul mereu era amenințat de invazii, de aceea împăratul Diocletian care a domnit în anul 284-305, a împărțit Imperiul în două pentru a-l domni mai ușor. Astfel Maximian a devenit împăratul Imperiului Roman de Vest cu capitala la Mediolanum (Milano de astăzi), conducând lupte necesare împotriva invadatorilor, iar Diocletian domnea Imperiul Roman de Est din vestul Anatoliei. Când Diocletian a reorganizat teritoriul imperiului, el a simplificat și puterea. În timpul domniei sale, Roma era o monarhie teocratică absolută.
Diocletian a consolidat practica anterioară de separare a carierei militare de cea civilă și a redus autoritatea Senatului. În cele din urmă, Imperiul Roman de Vest a devenit cel mai mic dintre cele două imperii. În timpul domniei împăratului Teodosie cel Mare (379-395), înaintarea exagerată a creștinismului, invazia triburilor germane și lipsa resurselor au slăbit Imperiul Roman de Vest.
7. Împărații romani mai degrabă promovau creștinismul, decât îl criticau
Deși în anumite perioade din istoria Imperiului Roman creștinii erau jertfiți în public, aceștia niciodată nu au fost omorâți în numele religiei. Împăratul Nero a făcut din creștini țapi ispășitori cu intenția de a opri zvonurile precum că el a fost cel care a cauzat Marele Incendiu din anul 64 d.Hr. Respectiv, Dacius și Diocletian au emis edicte care obligau cetățenii romani să organizeze jertfiri publice pentru oficialii Romei. Deși creștinii erau uneori sacrificați, acest fapt nu a fost menționat în nici un edict. În ambele cazuri împărații doreau să atenueze revoltele cetățenilor, consolidându-și autoritatea.
Împăratul Constantin însuși s-a convertit la creștinism (chiar dacă, cel mai probabil, nu a făcut-o cu inima curată). În același an, el a emis Edictul de la Milano, promițând o manifestare a toleranței față de creștini. Poate că împăratul într-adevăr, așa cum susținea, a văzut o cruce arzând în cer înainte de bătălie. Convertirea lui Constantin la creștinism este încă un exemplu al modului în care romanii preluau obiceiurile altor culturi. Creștinismul este o religie monoteistă. Există un singur Dumnezeu care, după cum susținea Constantin, își alege împăratul ca reprezentant divin pe Pământ. Domnia din numele unei divinități putea deveni o scuză credibilă pentru consolidarea puterii politice în mâinile unei singure persoane.
6. Societatea romană era împărțită pe clase
Societatea romană era structurată ierarhic. Cu toate acestea, spre deosebire de democrația modernă cu structurarea ierarhică a puterii, societatea romană nu prea avea posibilitatea de a trece de la o clasă la alta. În Imperiul Roman existau doar trei clase: patricienii care, conform scriitorului roman Livy, erau urmașii a 100 de persoane selectate de Romulus pentru a forma primul Senat, plebeii și sclavii. În urma conflictului social dintre plebei si patricieni (anii 500 – 287 î.Hr.) procesul de trecere de la clasa plebeilor la clasa patricienilor a devenit mai flexibil. În timpul acestui conflict, plebeii și-au stabilit autoritatea civilă, în timpul războaielor separându-se de Imperiul Roman și, în cele din urmă, obținând și dreptul de a se căsători cu un reprezentant al clasei patricienilor, precum și să facă parte din organizațiile guvernamentale, îndeplinind funcțiile de consul sau cler. În anul 287 î.Hr., lex Hortensia (lege creată de dictatorul roman Quintus Hortensius, fost plebeian) a pus capăt conflictului social. Astfel Consiliul plebeilor a propus o rezoluție care, în cele din urmă, a devenit comună pentru toți cetățenii Imperiului Roman.
Potrivit legii romane, sclavii, spre deosebire de plebei, nu aveau drepturi. Romanii apreciau demnitatea și stăpânirea de sine, însă aceste calități erau definite de normele socioculturale. Pe lângă toate, abuzul sexual al unui sclav era considerat o normă. Pentru romani, posibilitatea relațiilor sexuale era determinată de statutul și poziția partenerilor, ci nu de sexul lor. Violarea unui sclav de sex masculin se considera ceva absolut normal, deoarece un partener cu statut social mai mic putea fi exploatat. De asemenea, proprietarii sclavilor se considerau a fi destoinici de a lovi sclavii cu un baston, astfel încât să nu-și folosească mâinile direct. Se spune că tatăl doctorului Galen își îndemna prietenii să nu-și lovească sclavii cu mâna peste gură, deoarece puteau să se rănească.
5. Pentru romani divorțul nu era ceva ieșit din comun
În Roma Antică căsătoria era o datorie civilă. Prin intermediul căsătoriei, romanii își puteau crea relații socioculturale și sociopolitice reciproc avantajoase. Tatăl, fiind capul familiei, avea dreptul de a încuraja o căsătorie ce ar aduce beneficii familiei sale. Cu toate acestea, divorțul era văzut ca o chestiune personală a cuplului, parțial din cauza că separarea ar putea însemna o a doua căsnicie, ce ar putea aduce alte beneficii familiei. Astfel, divorțul a devenit ceva obișnuit și acceptat de societate.
Din cauza faptului că soțiile erau proprietatea soților lor, divorțul nu obliga divizarea proprietății. Cu toate acestea, bărbatul era obligat să restituie zestrea fostei sale soții familiei ei. Bărbații aveau dreptul să inițieze divorțul fără a da vreo explicație, deși printre motivele principale se enumerau: preacurvia, infertilitatea, consumul excesiv de vin și copierea cheilor de la casă. În același timp, Codul lui Iustinian din anul 449 permitea femeilor să divorțeze doar în anumite circumstanțe. Această lege nu era prima în Imperiul Roman, dar este prima care impunea sancțiuni unei femei dacă i se refuza cererea pentru divorț.
4. Pax Romana a durat 200 de ani
Augustus Caesar, nepotul lui Iulius Caesar, de asemenea a devenit împăratul Imperiului Roman. Domnia lui a fost marcată de termenul Pax Romana care se traduce din limba latină ca „Pacea romană”. Reformele lui Augustus au asigurat stabilitatea Păcii romane. Împăratul a redus extinderea Imperiului (după cucerirea pământurilor din Spania, Elveția, Bulgaria, Turcia și Egipt ca urmare a victoriei asupra generalului Marc Antoniu). El a ordonat să fie construite drumuri și apeducte din beton. De asemenea, el a redus numărul militarilor și a susținut comercializarea maritimă, ordonând flotei să captureze pirații. Horațiu, Virgiliu, Ovidiu și Livy, toți acești scriitori au activat în perioada Păcii romane.
Deși în timpul domniei lui Augustus Imperiul Roman a devenit o versiune perfectă a unui Imperiu, Roma a trecut peste această perioadă. Din cauza unor împărați nechibzuiți și invaziei popoarelor germanice, Pax Romana a luat sfârșit.
3. Căderea Imperiului Roman este un subiect de dezbateri pentru oamenii de știință
Nimeni nu poate identifica care a fost factorul principal ce a cauzat destrămarea Imperiului Roman de Apus în anul 476 d.Hr. Imperiul Roman de Răsărit, numit și Imperiul Bizantin, a existat până în anii 1400, după care a fost cucerit de Imperiul Otoman. Se consideră că împărțirea imperiului în două a fost unul dintre factorii care au cauzat declinul. Ambele părți se dezvoltau diferit și ambele posedau valori socioculturale diferite.
Alți factori care au cauzat declinul imperiului sunt: Roma era prea mare pentru a putea fi condusă în mod egal și era vulnerabilă, adesea fiind atacată de invadatori precum hunii și triburile germanice. După secolul al III-lea, la conducerea Imperiului Roman de Apus au venit și împărați de origine non-romană, fapt care amenința unitatea civilă. Necesitatea de a angaja mercenari a dus la multe înfrângeri militare, iar lipsa victoriilor a însemnat lipsa sclavilor, de munca cărora depindeau toate fermele. Istoricul Guy Halsell a scris următoarele: „Imperiul Roman nu a fost omorât […] și nu a murit cu o moarte naturală. Roma s-a sinucis accidental”.
2. Cuvintele engleze provin din cultura romană
Până și în prezent, cuvintele latine sunt prezente în vocabularul medicilor și avocaților. Rădăcinile unor cuvinte engleze, de asemenea, provin din cultura romană. „Senatul” era un corp legislativ roman, iar „senatorul” era persoana care deținea o funcție în acest organ suprem. „Auditoriu” în latină însemna „loc de ascultat”, iar „circ” pentru romani era orice loc pentru divertisment ce avea o formă rotundă, inclusiv hipodromul. Cuvântul „civilizat” provine de la cuvântul roman „civitas”, ce însemna „cetățean”.
Romanii au introdus în limba engleză cuvinte precum „împărat” și „gladiator”. În academiile militare, cadeții primului an se numeau „plebe”. Aceasta este forma prescurtată a cuvântului „plebeu”, nume dat cetățenilor claselor inferioare.
1. Romanii au influențat guvernele moderne
Orice democrație ar trebui să mulțumească grecilor. Conceptul „democrație” ca sistem politic, în care fiecare persoană are dreptul de a participa la luarea deciziilor guvernamentale legislative, își are originea în Atena. În orașul Atena, la fel ca și în oricare alt oraș, a fost stabilit cine dintre cetățeni are dreptul la vot. Termenul „democrație” a fost format din cuvintele grecești „demos” (popor) și „kratos” (putere). Astfel, structura democrației moderne sau oricare altă formă de guvernare care include votarea unui corp legislativ de către populație, a apărut datorită Imperiului Roman. Democrațiile moderne sunt de fapt democrații reprezentative.
La fel cum o făceau romanii, astăzi participanții la vot aleg o oficialitate care, în cele din urmă, votează probleme politice în numele alegătorilor lor. Consulii patricienilor și plebeilor erau formați din reprezentanții ambelor clase ale Imperiului Roman. Senatul funcționa ca parlamentul într-o monarhie constituțională, întrucât puterea lui era în mare parte determinată de împărat. Cu toate acestea, membrii senatului erau numiți, ci nu aleși. Guvernul Imperiului Roman era în primul rând autoritar, deoarece împăratul a fost cel care a creat și a pus în aplicare politica. Astfel, structurile guvernamentale romane au contribuit la apariția altor tipuri de guverne.
