De fapt, dacă o suricată și-ar înțelege numele, este puțin probabil că i-ar plăcea, căci aceste animale mici din inima Africii sunt orice, numai nu pisici.
Există o mulțime de curiozități despre suricate, însă în primul rând ar trebui să remarcăm că acest animal nu face parte din familia felinelor. De fapt, denumirea acestei creaturi se trage din limba afrikaans. Suricatele și-au primit denumirea din cauza că inițial nu au fost identificate corect. Una dintre denumirile acestui animal în engleză este „meerkat”, cuvânt compus din două părți: „pisică”, cuvânt olandez, și „meer” – lac. Însă, după cum deja am stabilit, suricata nu este o pisică și, mai mult ca atât, nu are nimic comun cu lacurile.
Există o altă sugestie despre cum animalul și-ar fi putut primi denumirea. Se cunoaște o teorie care spune că atunci când suricatele au fost pentru prima dată întâlnite de reprezentanții Companiei Olandeze de Est, la bordul navei s-ar fi putut afla un marinar indian. Într-un așa mod, cel mai probabil, cuvântul sanscrit „markata” (maimuță) ar fi putut să devină o bază a denumirii suricatelor (meerkat). În limba engleză mai există o denumire a acestui animal „suricate”. Acesta provine de la cuvântul olandez „stockstaartje”, care însemnă „codiță scurtă”. De fapt, această denumire este mult mai potrivită, însă este răspândită mai mult în mediul vorbitorilor limbii afrikaans.
În regiunile Zimbabwe și Zambia suricatele sunt considerate niște îngeri ai soarelui. Se spune că ele au fost trimise în sate de către zei pentru a proteja sătenii de diavolul lunii și chiar de vârcolaci. Când cirezile sau câțiva oameni ai tribului se îndepărtau de sat, se credea că suricatele îi protejau.
De fapt, suricata este o mangustă. În familia mangustelor se numără circa 30 de specii din Africa și Sudul Eurasiei. Cuvântul „mangustă” provine din limba indiană Marathi. Suricatele sunt niște animale diurne, adică sunt foarte active ziua și dorm noaptea. Greutatea lor nu este deloc mare, masculii având circa 730 de grame, iar femelele fiind, de regulă, mai ușoare cu 10 grame.
Corpul animalului este lung și subțire, având circa 36 de centimetri. Dacă am luat în considerație denumirea de „suricate” în engleză și i-am analiza corpul, ne-am da seama că lungimea cozii nu este chiar atât de mică, având circa 25 centimetri. Coada acestei manguste pare a fi un băț. Celelalte specii din această familie au coada pufoasă, însă această specie o are lungă și subțire, vârful adesea fiind de culoare roșie. Probabil lipsa blăniței pufoase ar putea fi explicată de regiunea uscată și prăfuită în care animalul locuiește.
Botul animalului adesea atrage atenția. Suricatele mereu au cercuri negre în jurul ochilor, de aceea botișorul lor adesea este comparat cu o față umană. Aceste pete negre sunt necesare pentru a absorbi lumina solară, care poate orbi. Urechile suricatelor sunt negre, în formă de semilună. Când o suricată sapă în pământ, ea își strânge urechile de corp pentru ca nisipul să nu nimerească în ele. Suricatele se aseamănă cu pisicile doar dintr-un singur punct de vedere – ambele au o viziune binoculară.
Suricatele locuiesc în Africa unde există o mulțime de prădători care le vânează. De aceea suricatele au niște dinți mari și ascuțiți.
Pentru a săpa gropi, suricatele au niște gheare retractabile foarte puternice la capătul fiecărui deget. Ghearele pot avea circa 2 centimetri în lungime și nu sunt folosite doar pentru a săpa găuri în pământ, dar și pentru cățărări în copaci. Dacă animalul ar fi domesticit (ceea ce este imposibil), asemenea gheare ar deveni o problemă.
Blănița suricatelor poate fi gri, maro și roșcată, iar uneori chiar și argintie. Dungile paralele și scurte de pe spatele acestor animale le fac chiar mai atractive. Acestea sunt unice pentru fiecare suricată și îi ajută să se identifice reciproc. Pe pântece animalul are o pată, aceasta fiind acoperită cu mai puțină blăniță decât restul corpului. După o noapte rece, suricatele se încălzesc, stând într-o poziție verticală cu pântecele îndreptat spre soare. Acesta este motivul pentru care suricatele adesea sunt observate într-o poziție verticală – într-un așa mod ele se încălzesc după nopțile reci ale deșertului.
În mare parte, suricatele se hrănesc cu insecte, însă adesea ele vânează și mici animale, precum șopârlele, șerpii (care sunt un dușman al suricatelor și chiar le poate omorî), scorpionii, ouă și mici mamifere. Apropo, aceste mici animale ale deșertului au imunitate la veninul scorpionilor. Suricatele sunt destul de subțiri și nu au rezerve excesive de grăsimi, de aceea ele sunt nevoite să mănânce zilnic.
Suricatele vânează în grupuri din motive de securitate. În timp ce membrii grupului caută hrană, o suricată stă de pază pentru a atenționa întregul grup în caz că se apropie vreun prădător. De regulă, o suricată stă la pază timp de o oră, după care se schimbă. Astfel fiecare membru al grupului reușește să se alimenteze. Cel ce stă de pază atenționează grupul că totul este în regulă cu ajutorul unui chițăit. Dacă se apropie vreun pericol, suricata latră sau șuieră, atenționându-și congenerii. Puii încep să caute singuri hrană la vârsta de 4 săptămâni, învățând cum să o facă de la maturi.
Suricatele se pot reproduce la vârsta de un an. Numărul de pui variază de la unu la cinci, deși în mediu se nasc trei. În sălbăticie ele se pot reproduce de până la patru ori pe an. De fapt, această specie este una terțiară, adică este capabilă să se reproducă în orice perioadă a anului. Când puii sunt gata să părăsească vizuina părinților, întregul clan al suricatelor se adună pentru a urmări acest moment.
Nu toate suricatele din clan au voie să se împerecheze. În comunitatea suricatelor există o pereche dominantă. Este vorba despre o femelă și un mascul Alpha. Acești doi au un drept absolut de a se reproduce. Alte femele însărcinate pot fi alungate din grup. Însă, în cazul în care femela nu este alungată, femela dominantă îi omoară puii îndată, chiar dacă aceștia au un grad de rudenie. La prima vedere, acest obicei ar putea părea crud, însă există și un beneficiu. Adesea, femelele alungate se pot întâlni cu masculi singuratici, astfel creându-se un nou clan care păstrează diversitatea caracterelor ireditare pentru următoarele generații.
Suricatele locuiesc în vizuini ramificate pe care le părăsesc doar ziua. O asemenea structură este numită colonie. În mediu, într-o singură colonie locuiesc câte 20-30 de indivizi. Uneori numărul poate ajunge până la mai mult de 50, însă, de cele mai multe ori, acest clan nu se menține pentru mult timp din cauza concurenței pentru dreptul de a deveni Alpha (individ dominant). Majoritatea suricatelor din grup, de cele mai multe ori, au un grad de rudenie cu perechea Alpha, însă uneori se mai întâmplă că membrii grupului adoptă pui orfani.
Oamenii adoră aceste animale nu doar din cauza comportamentului lor sociabil, dar și datorită publicității și filmelor documentare despre ei. La fel ca și oamenii, suricatele se joacă, organizând curse și lupte. Deșii unele detalii din viața lor de zi cu zi pot fi șocante, aceste mamifere sunt unele dintre cele mai îndrăgite din Africa.
