Napoleon nu era scund. Top 10 cele mai mari înșelăciuni din istorie

0
129

Din punct de vedere teoretic, istoria este o știință exactă, însă în practică aceasta mereu este supusă unor schimbări. Unele idei și întâmplări istorice în care oamenii au crezut un timp îndelungat se pot schimba într-o clipită din cauza unor descoperiri arheologice sau interpretări bazate pe noile dovezi.

De la aceste lanțuri istorice inițial greșit interpretate pornesc anumite mituri, noțiuni și concepții greșite. În alte cazuri, stereotipurile apar după premiera unor noi filme istorice unde au fost adăugate anumite detalii pentru a crea un scenariu mai dramatic și mai interesant. Oricare nu ar fi motivul apariției unor concepții greșite despre evenimentele care au avut loc în trecut, în acest articol urmează să vă vorbim despre ele și să relatăm adevărul.

10. Denumirea vikingilor

Vikingi sunt numiți niște marinari din Evul Mediu care au populat Europa de Nord, în special peninsula scandinavă, Danemarca și Islanda. Ei au devenit cunoscuți din secolul al VIII-lea până în al XI-lea al erei noastre datorită jafurilor, înrobirii oamenilor pașnici și comerțului cu alte popoare europene și națiuni din Orientul Mijlociu.

Cea mai răspândită concepție greșită se referă la vikingi și denumirea lor atât de bine cunoscută. Însăși termenul „viking” nu a existat în limba engleză până la mijlocul secolului al XIX-lea. Acest cuvânt are mai multe origini posibile. Cea mai răspândită teorie spune că acesta a provenit de la un vechi concept norvegian „vikingr”, care înseamnă „jaf” și „piraterie”. O altă interpretare a conceptului se referă la oamenii care „vâsleau în schimburi”.

Mai mult ca atât, popoarele cu care vikingii contactau periodic îi numeau diferit. Germanii îi numeau ascomanni (oameni care pluteau pe bărci din lemn de frasin), irlandezii le-au dat porecla de lochlannach (oameni ai lacului), iar slavii, bizantinii și arabii le ziceau rus.

Cu siguranță se știe doar una, oamenii de știință încă nu au aflat cum vikingii se numeau pe ei înșiși. În orice caz, vikingii care mai târziu s-au stabilit în Irlanda, la un moment dat, au început să se numească ostmen (oameni orientali).

9. Napoleon era scund

Majoritatea oamenilor cred că Napoleon Bonaparte a fost mic de statură. Acest mit s-a stabilit foarte adânc în conștiința publică, astfel încât a apărut chiar și un concept psihologic în cinstea francezului „complexul Napoleon”, care uneori mai este numit și sindromul omului scund. De regulă, acest sindrom este atribuit bărbaților nu prea înalți de statură care simt nevoia de a-și compensa neajunsul fizic printr-un comportament agresiv și tendința de a domina.

De fapt, legendarul împărat al Franței avea o înălțime de aproximativ 168 centimetri, nici prea mult și nici prea puțin, luând în considerație că la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, această înălțime era una medie printre francezi.

Însă de unde totuși s-a luat mitul despre Napoleon și statura lui? Este vorba despre diferența dintre sistemele de măsurare din Anglia și Franța în acei ani. Se pare că ambele țări utilizau țolii ca unitate de măsură, însă țolul francez era mai lung decât analogul britanic. Astfel, după sistemul britanic, Napoleon avea 168 de centimetri (5-foot-6), iar după sistemul francez 156 de centimetri (5-foot-2). La un moment dat oamenii au interpretat greșit cei 156 de centimetri francezi în sistemul britanic.

Pe lângă toate, Napoleon era mereu înconjurat de niște gardieni mai înalți, astfel încât comandantul părea și mai mic în comparație cu ei. În acele timpuri garda imperială era selectată conform unor standarde care includeau și înălțimea înaltă. Din acest motiv Napoleon a primit și porecla „le petit caporal” (caporalul mic).

8. Benjamin Franklin a descoperit electricitatea

O mulțime de oameni din întreaga lume consideră că Benjamin Franklin a fost primul care a descoperit electricitatea prin intermediul unui experiment cu un zmeu. În perioada când a trăit, Franklin într-adevăr a fost un om de știință foarte renumit și era interesat de mai multe domenii. De asemenea, el a descoperit și a inventat multe lucruri, precum ochelarii cu lentile bifocale, însă nu și electricitatea.

De fapt în secolul al XVII-lea mai mulți oameni de știință efectuau experimente cu electricitatea statică, iar Franklin doar a demonstrat că electricitatea conține particule pozitive și negative și că fulgerul, de asemenea, este un tip de energie electrică.

Pentru a dovedi că fulgerul într-adevăr este un tip de energie electrică, Franklin plănuia să utilizeze o tijă de 9 metri. Însă, peste 2 ani, omul de știință a ajuns la concluzia că pentru a efectua experimentul cel mai bine ar fi să lanseze în norii încărcați cu sarcini electrice un zmeu obișnuit fabricat din material de mătase. Cu toate acestea, la acel moment, Franklin încă nu știa că un naturalist francez pe nume Thomas-Francois Dalibard deja efectuase acest experiment în ziua de 10 mai a anului 1752, adică cu o lună înaintea lui Franklin. După cum se știe, Dalibard a confirmat ulterior corectitudinea studiului lui Franklin.

7. Revoluția franceză a fost organizată de țăranii simpli

Revoluțiile sunt aproape întotdeauna idealizate și prezentate în ochii descendenților ca un eveniment istoric, în timpul căruia straturile inferioare ale populației iau armele în mâini și luptă pentru a răsturna regimul necruțător și autoritar al elitei. Cu toate acestea, istoria ne-a demonstrat de mai multe ori că forțele țăranilor simpli nu sunt suficiente pentru obține succes în asemenea inițiative. Același lucru poate fi spus despre Marea Revoluție Franceză din anul 1789.

După o analiză a cauzelor și a întregului curs al revoluției, s-a descoperit că și acest eveniment legendar este interpretat greșit de majoritatea oamenilor. Se crede că revoluția a fost inițiată de țăranii simpli, iar înaintea revoluției în sine chiar au existat câteva revolte fără succes. În vara anului 1789, cetățenii Parisului totuși au reușit să captureze Bastilia. Până atunci însă, reprezentanții clasei de mijloc de fiecare dată împiedicau înrăutățirea situației. Cu toate acestea, în anul 1789 lucrurile stăteau diferit. De această dată nemulțumirea față de taxele mari și corupție și-au exprimat-o clasa de mijloc și nobilimea. Prin urmare, clasele mai înalte s-au alăturat țăranilor. Doar datorită sprijinului francezilor bogați monarhia a fost înlăturată. Prima republică franceză a fost proclamată deja în anul 1792.

6. Hernan Cortes și Imperiul Aztec

La începutul secolului al XVI-lea, Imperiul Aztec și-a atins apogeul, ocupând cea mai mare parte a teritoriului Mexicului modern. Imperiul s-a extins până la 135 000 de kilometri pătrați, iar populația imperiului era de aproximativ 11 milioane de oameni. Deja în secolul al XVI-lea, noua națiune din mijlocul continentului american a reușit să acumuleze o mulțime de bogății și să devină un popor foarte influent într-un timp relativ scurt. Cu toate acestea, succesul aztecilor a provocat o atitudine dușmănoasă din partea triburilor cucerite, iar atunci când europenii au apărut pentru prima dată în regiunea Cubei, istoria și-a schimbat cursul.

Când Diego Velasquez, guvernatorul spaniol al Cubei, a aflat că undeva pe continent locuiesc niște oamenii în haine viu colorate, cu bijuterii de aur și care construiesc monumente destul de ciudate, acesta a organizat o expediție în frunte cu Hernan Cortes. Astfel, o flotă formată din 11 corăbii cu 500 de soldați și o sută de marinari la bord a fost trimisă spre tărâmurile aztecilor pentru a căpăta mai multe informații. Deși mai târziu guvernatorul a anulat expediția, Hernan Cortes nu a renunțat și s-a îndreptat spre continent din propria inițiativă.

Mitul istoric despre Cortes spune că acest conchistador, împreună cu oamenii săi, a reușit să cucerească întregul imperiu al aztecilor, iar armata luat aproape că o făcuse de una singură. Cu siguranță armata lui Cortes era echipată cu arme destul de avansate pentru acele vremuri, inclusiv arbalete, săbii de oțel, puști, lănci, tunuri și armuri de calitate. De asemenea, armata lui Cortes avea cai. În comparație cu americanii nativi care nici măcar nu auziseră de asemenea echipamente, armata lui Cortes era mai bine pregătită. Pe lângă toate, oponenții conchistadorilor erau distruși moral, văzând echipamentele și munițiile atacatorilor.

Cu toate acestea, tehnologiile avansate ale conchistadorilor nu erau suficiente pentru a distruge un întreg imperiu în doar 3 ani. S-a aflat că Hernan Cortes a atras de partea sa triburile cândva cucerite de azteci.  În plus, o variolă adusă de europeni a lovit aztecii. Conchistadorilor le-a fost mult mai ușor să cucerească un imperiu care, pe lângă toate, mai luptă și cu o epidemie.

5. Richard Inimă de Leu era englez

Regele Angliei, Richard Inimă de Leu, s-a născut în ziua de 8 septembrie a anului 1157 în Oxford. El a fost fiul Regelui Henry al II-lea și al Reginei Alienor din Aquitaine. Richard a fost unul dintre cei mai cunoscuți conducători ai Angliei. Printre realizările sale cea mai remarcabilă a fost participarea la Cruciada a treia (1189-1192) alături de regele Franței, Philip al II-lea, și Frederick Barbarossa, un rege al Germaniei și împărat roman.

Această campanie a finisat cu insucces și cruciații nu au reușit să cucerească sfântul oraș Ierusalim. Cu toate acestea, pe parcursul campaniei au fost obținute și câteva victorii, cele mai semnificative fiind cucerirea orașului-port sicilian Messina, insulei Cipru, orașului Acra și Bătălia de la Arsuf. Deși cruciații nu au obținut rezultatele dorite, datorită Cruciadei a treia musulmanii și creștinii s-au cunoscut mai bine și au învățat multe lucruri noi.

Richard Inimă de Leu s-a născut în Anglia, însă familia sa era de origine franceză, iar la 11 ani el a devenit ducele de Aquitaine și contele de Poitiers. De remarcat că ambele orașe sunt franceze. Printre alte realizări ale lui Richard se numără și câteva revolte împotriva propriului tată, după care el a devenit singurul moștenitor al coroanei Angliei și, de asemenea, conducătorul regiunilor franceze Normandia, Aquitaine și Maine. Richard a decedat în anul 1199 la vârsta de 42 de ani din cauza unei răni pe care a obținut-o în timpul unui asediu al unei cetăți din județul francez. De-a lungul vieții sale, Richard nu a stat în Marea Britanie mai mult de 6 luni și a vizitat-o de doar 2 ori. Regele Angliei așa și nu a mai reușit să învețe engleza, iar până la cruciadă el a golit tezaurul regal și a vândut o mulțime de terenuri și titluri engleze pentru a fi pregătit de campania împotriva lui Saladin.

4. Cavaleria

Majoritatea oamenilor care nu cunosc prea multe despre vremurile trecute sunt mințiți de niște concepții romantice greșite. Ei consideră că în trecut viața era mai ușoară și mai plăcută, oamenii erau mai buni și totul era ideal. Însă realitatea a fost alta, iar ideile care se cuibăresc în gândurile noastre sunt greșite și nu pot fi ușor înlăturate. De fapt, secolele trecute au fost destul de sângeroase, iar oamenii, de regulă, erau foarte limitați, neavând acces la facilități simple și beneficii astăzi comune pentru toată lumea.

Scopul istoriei ca știință este de a confirma sau de a respinge anumite evenimente din trecut în toate modurile posibile. Oamenii de știință verifică ce a fost posibil să se fi întâmplat și ce este o minciună sau legendă. De asemenea, experiența acumulată de strămoșii noștri ne poate ajuta descendenții în viitor. Istoria nu reprezintă doar niște cifre, ranchiună și o listă cu numele celor ce cândva ne-au supărat. Însă nici să privim necontenit în trecut nu ar trebui.

Spre exemplu cavalerii. Ei au devenit cunoscuți în toată lumea datorită multor romane moderne și medievale, povestiri, poezii și filme. Astăzi cavalerii sunt adesea văzuți ca niște bărbați viteji, nobili și politicoși care demonstrează o gândire rațională și mult respect, mai ales față de dame. Cu toate acestea, realitatea este departe de filme și cărți. Conceptul de „cavalerie” își are originea în Franța secolului al X-lea d.Hr. Titlul de cavaleri a fost pentru prima dată introdus de biserică, care de fapt încerca să reducă violența în societatea franceză a acelor ani. În limba franceză cavalerii sunt numiți „chevalier”, denumire care provine de la cuvântul „cheval” (cal).

De fapt, adevărații cavaleri erau foarte cruzi, agresivi, adesea jefuiau orașe, sate și mănăstiri, omorau, violau și torturau oameni. Cu alte cuvinte, cavaleria nu a devenit imediat un cod de conduită în război și nu are aproape nimic comun cu ideile pe care le are societatea modernă despre cavaleri.

3. Celebrul vomitoriu

Potrivit opiniei majorității, un vomitoriu roman era o cameră în care cetățenii se retrăgeau în timpul sărbătorilor pentru a vomita excesul de alimentație, eliberând astfel spațiu în stomac pentru alte delicii. Romanii într-adevăr iubeau să mănânce și să bea, însă scopul vomitoriilor adevărate era cu totul altul și nu avea nici o legătură cu procesul de eliminare a excesului de alimente.

De fapt, vomitoriile erau ieșirile și intrările în teatre, arene și stadioane. Numele ambiguu al acestor camere a fost dat de către filosoful Ambrosius Theodosius Macrobius care le-a menționat pentru prima dată în Saturnaliile sale. Însă de ce „vomitoriu”? Acest cuvânt provine de la cuvântul latin „vomo” care înseamnă a elimina hrana din stomac în formă de vomă și a fost ales de către filozof doar din cauza că, după spectacole sau meciuri, ieșirea din teatre și stadioane literalmente vomita mase de oameni în stradă.

Doar la sfârșitul secolului al XIX-lea începutul secolului al XX-lea, acest termen a dobândit un sens greșit. În romanul său „Antic Hay”, publicat în anul 1923, Aldous Huxley a descris niște extensii obișnuite în sălile de mese unde oamenii mergeau pentru a vomita.

2. Vincent van Gogh singur și-a tăiat urechea

O mulțime de oameni din întreaga lume au văzut autoportretul pictorului Vincent van Gogh cu urechea bandajată sau, cel puțin, au auzit despre istoria lui. Autoportretul cu urechea bandajată pictorul a creat-o după ce s-a întors acasă de la spital în anul 1889. Conform versiunii oficiale, aflându-se într-o stare de nebunie, pictorul și-a tăiat lobul urechii stângi cu o lamă chiar în ajunul Crăciunului anului 1888 după care a înfășurat bucata tăiată într-o cârpă sau ziar, s-a îndreptat spre cel mai apropiat bordel și a înmânat pachetul unei prostituate obișnuite, care a leșinat imediat după ce l-a desfăcut.

Apoi artistul s-a reîntors acasă, s-a culcat și a sângerat aproape până la moarte. În dimineața următoare, el a fost găsit de poliție în patul său care era plin de sânge. Van Gogh își pierdu-se cunoștința și a fost imediat internat în spital. Când s-a trezit, artistul a rugat medicii să-l cheme pe prietenul său, un artist francez pe nume Paul Gauguin, să-l viziteze în timp ce se afla în spital, însă acela a refuzat.

Doi istorici germani au propus o altă versiune care ar explica lobul tăiat al artistului. Ambii experți au studiat un număr mare de scrisori, rapoarte oficiale și declarații ale martorilor și au ajuns la concluzia că în versiunea acceptată de public există multe lacune. Potrivit acestor experți, principalul vinovat al incidentului a fost Paul Gaugui care nu era doar un artist, dar și practica scrima. Cel mai probabil, în timpul unei discuții aprinse, Paul a tăiat din greșeală lobul urechii prietenului său. După cele întâmplate, ambii au decis să țină incidentul în taină, deoarece Gaugui dorea să evite urmărirea penală, iar van Gogh dorea să-și păstreze prietenul, chiar dacă acela era vinovat.

Cu toate acestea, o descoperire recentă poate fie să respingă totalmente, fie să modifice toate versiunile anterioare ale incidentului cu urechea. Oamenii de știință au descoperit o scrisoare scrisă de doctorul Felix Rey în care era descrisă detaliat rana obținută de van Gogh. S-a dovedit că artistului i s-a tăiat nu doar lobul urechii stângi, ci întreaga ureche. Adică nu poate fi nici vorbă despre un truc impulsiv sau un mic accident.

1. Împăratul Nero cânta la liră în timp ce Roma ardea

În anul 64 d.Hr., timp de aproape o săptămână locuitorii vechii Rome au urmărit îndurerați cum un incendiu le distruge orașul. Așa cum se întâmplă mereu când au loc asemenea tragedii, oamenii care și-au pierdut tot ce au reușit să acumuleze pe tot parcursul vieții au început imediat să caute vinovatul. Astfel, oamenii au început să spună că incendiul a fost declanșat de însuși împăratul Nero și că acesta a urcat pe zidul orașului după ce a dat foc orașului și a început să cânte la liră și să recite un vechi poem despre căderea Troiei. De fapt, împăratul Nero nu era un om chiar bun și a fost renumit pentru cruzime, incest și omucidere, iar unii oameni chiar îl considerau un antihrist biblic.

În ceea ce privește Marele incendiu al Romei din anul 64 d.Hr., Nero nici măcar nu se afla în oraș în timpul acestei tragedii, ce să mai vorbim despre liră și recital în timp ce locuitorii orașului își salvau viața. De fapt, împăratul se afla în palatul său din orașul Antium, unde acesta a sosit cu câteva zile înaintea Marelui incendiu. Când Nero a aflat despre cele întâmplate, s-a îndreptat imediat spre capitală, unde în propria persoană a condus echipele de salvare aproape toată prima noapte. Pe lângă toate, împăratul a oferit acces liber în clădirea publică și în propriile grădini tutor celor ce au avut de suferit. Mai mult ca atât, Nero s-a asigurat că cetățenii au primit hrană, astfel încât nimeni să nu moară de foame în această perioadă dificilă de restaurare a Romei.