TOP-10: Concepții greșite despre Roma Antică

0
175

De cele mai multe ori, Roma Antică este reprezentată ca o civilizație degradată, în care predomină perversitatea, alcoolul, petrecerile și sexul, toate acestea în combinație cu luptele dintre gladiatori.

În realitate, societatea romană se baza pe un sistem juridic foarte strict care, deși nu era democratic, lua în considerație și drepturile cetățenilor de rând.

Cetățenii Romei Antice trebuiau să trăiască în conformitate cu un codex moral numit mos maiorum, în care erau expuse virtuțile precum onestitatea, modestia, sinceritatea, perseverența și slujirea în numele statului. Pe cine ar trebui să învinuim pentru faptul că avem o opinie greșită despre Roma Antică? Probabil deja nu mai contează. Aici top 10 concepții greșite despre Roma Antică în care ai crezut până acum.

10. Romanii nu construiau vomitorii pentru a mânca mai mult

Potrivit unui mit răspândit în toată lumea, lângă sălile unde se organizau petreceri și se serbau evenimente se construiau niște camere speciale numite vomitorii, unde oaspeții puteau să-și golească stomacul, provocând voma, după care să se întoarcă la masă și să continue să se distreze. Sună haios. Cine ar avea nevoie de o cameră separată pentru vomă? Este adevărat că locuitorii Romei Antice aveau vomitorii și, de asemenea, nu este o minciună că aceste camere erau construite alături de sălile unde se organizau petreceri. Însă, la ce erau folosite vomitoriile în realitate? De fapt, acestea erau niște camere separate prin care mulțimi de oameni părăseau sala principală. Cu alte cuvinte, vomitoriile sunt ieșiri și căi de acces.

În Colosseum existau 80 de vomitorii și acest fapt ar trebui să creeze dubii în privința predestinației vomitoriilor. Deși două cuvinte din două limbi se aseamănă foarte mult, acest fapt nu garantează că ambele concepte au aceeași semnificație. Chiar dacă faptul că romanii iubeau să sărbătorească este adevărat, nu există nici o dovadă care ar demonstra că aceștia părăseau sala de petreceri pentru a vomita. Iar în cazul în care așa ceva s-ar fi putut întâmpla, romanii puteau să folosească cu ușurință camera de baie.

9. Degetul mare îndreptat sus sau jos însemnau ceva complet diferit

Există o opinie larg răspândită despre faptul că în timpul luptelor gladiatorilor, împărații, iar uneori și publicul, puteau să decidă soarta celui învins. Dacă degetul mare de la mână era îndreptat în sus, luptătorul era lăsat viu, iar dacă degetul era îndreptat jos, acesta era omorât. Cum a apărut acest mit? Din filmele despre gladiatori? În realitate, în Roma antică degetul mare însemna „lasă sabia” sau „nu mai lupta”, cu alte cuvinte gladiatorul învins era lăsat să mai trăiască o zi. De fapt, luptele până la moarte erau un fenomen rar, deoarece gladiatorii erau calificați și foarte bine instruiți. Dacă aceștia ar fi murit în fiecare zi, atunci banii și energia pentru a-i antrena ar fi o pierdere de timp și resurse.

De cele mai multe ori, luptele dintre gladiatori erau concepute pe rezistență, căci săbiile pe care le foloseau nu erau dintre cele mai ușor manevrabile. Lupta înceta atunci când se făcea evident că unul dintre gladiatori învinge sau dacă altul era aproape complet istovit. Foarte rar se întâmpla că antrenorului unui gladiator omorât i se plătea o compensație pentru faptul că și-a pierdut sursa de venit. În ciuda riscului evident, gladiatorii erau foarte importanți pentru Roma Antică. Într-un așa mod, sclavii puteau să-și obțină libertatea, iar antrenorii puteau să obțină un venit pentru un trai decent.

În anul 2007, arheologii au descoperit rămășițele unui cimitir unde erau înmormântați gladiatorii. Pe unele schelete au fost găsite cicatrici rămase de la răni vindecate, fapt care demonstrează că gladiatorii erau lăsați să se trateze. Cu toate acestea, unele lovituri erau mortale. Se consideră că scheletele care au craniul spart (cel mai probabil de un ciocan), aparțin unor gladiatori ce au primit niște traume serioase pe arenă, iar după luptă au fost omorâți intenționat pentru a-i scăpa de suferință.

8. Romanii nu vorbeau doar limba latină

Foto: Nina Volare

Se crede că în Roma Antică oamenii vorbeau doar limba latină, însă nu a fost chiar așa. Latina era limba oficială a Romei Antice, însă romanii vorbeau mai multe limbi, atât în Roma cât și pe celelalte teritorii ale Imperiului.

Cele mai răspândite limbi din Roma Antică erau: greaca, osca, și etrusca. Latina era o limbă comună pentru toți locuitorii Imperiului, însă existau și numeroase dialecte. La începutul secolului al XIV-lea, Dante Alighieri a descoperit mai mult de 1000 de dialecte latine care erau vorbite doar în Italia. Omogenitatea este întâlnită doar în acte oficiale. Cel mai probabil, nici patricienii romani nu vorbeau tot timpul latina, iar limba greacă era considerată limba elitei.

Din cauza teritoriului vast pe care s-a întins întregul Imperiu Roman, o limbă comună era ceva necesar pentru a asigura funcționarea efectivă a guvernului. De aceea, limba latină era răspândită în lumea romanilor mai ales în afacerile oficiale, însă acest fapt nu înseamnă că și restul populației vorbea doar latina.

7. Plebeii nu erau săraci și ignoranți

Foto: B. Barloccini

În lumea contemporană, cuvântul „plebei” este o insultă, iar a fi plebeu înseamnă a aparține unei clasei inferioare. În anul 2014, un membru al parlamentului britanic a numit un polițist „plebeu”, fapt care a provocat un mare scandal și a condus la dimisionarea parlamentarului din postul ministerial. Cu toate acestea, în Roma Antică a fi plebeu însemna a fi un cetățean simplu, spre deosebire de cetățenii ce se aflau la putere și se numeau patricieni. Deși la început plebeii nu erau acceptați ca funcționari publici, aceștia au luptat mult pentru a-și egala drepturile. Adesea se întâmpla că plebeii părăseau statul și își formau propria administrație, până nu le erau respectate drepturile.

Patricienii erau descendenții primelor familii care au condus statul și, într-un așa mod, au format aristocrația romană. Ca și oricare alt membru al clasei superioare din lume, patricienii au simțit pe pielea proprie că o clasă înaltă nu înseamnă mereu bogăție și că statutul de azi nu îți garantează un statut și pe viitor. Câte puțin, plebeii și-au obținut drepturile până când nu au devenit egali după statut cu patricienii, prin urmare organizarea de anterior s-a prăbușit.

6. Romanii nu purtau mereu o togă

Foto: Wolfgang Rieger

În toate filmele Hollywoodului care se referă la Roma Antică, actorii sunt îmbrăcați într-o togă (o mantie largă, lungă și fără mâneci purtată peste tunică), fapt care ușurează munca costumierilor. În realitate, în Imperiul Roman de-a lungul secolelor au existat mai multe tipuri de togă. Mantia trasă peste umăr era folosită doar de bărbați, de regulă de sărbători. Primele togi erau simple, iar cele de mai târzii erau niște împletituri complexe, grele și adesea voluminoase. A existat și o ierarhie a togilor, aproape la fel ca în cazul unei uniforme contemporane printre soldați. Astfel, cetățenii puteau determina rangul social al proprietarului unei togi. Este evident că toga împăratului era de culoare violetă.

Cu toate acestea, în viața de zi cu zi romanii purtau veșminte mai comode și mai practice. Cetățenii Romei adesea purtau tunici din in sau lână. În același timp, soldații purtau jachete din piele, iar unii preferau piei de urși sau piei de feline. O tunică scurtă indica un cetățean din clasa minoră sau un sclav. Femeilor, robilor și celor care au fost izgoniți din Roma nu li se permitea să poarte o togă. Spre sfârșitul dominației romane, cetățenii au început să poarte pantaloni, veșminte care anterior erau purtate doar de barbari.

5. Ei nu au presărat Cartagena cu sare

Roma și Cartagena (astăzi o parte a Tunisiei) într-un singur secol au condus trei războaie. Cartagena a fost distrusă definitiv în anul 146 î.Hr., iar 50 000 de prizonieri cartaginezi au fost vânduți în sclavie. Cel de-al treilea război punic a fost fără îndoială crud și sângeros. Iar când Roma a ieșit învingătoare, orașul Cartagena a fost complet distrus. Cu toate acestea, istoria despre faptul că armata romană presăra pământul cu sare pentru a o face infertilă timp de mai multe generații pare a fi un mit. Istoriile despre presărarea pământurilor cu sare, ce simbolizează distrugerea definitivă a inamicului, a fost foarte bine cunoscută cercetătorilor moderni și contemporani, însă nu există nici o dovadă care ar demonstra că pământurile într-adevăr erau presărate cu sare.

În orice caz, sarea era un mineral valoros și ar fi nevoie de niște cantități uriașe de sare pentru a deteriora solul. De aceea, este puțin probabil că romanii care au distrus Cartagena și i-au vândut locuitorii în sclavie ar fi putut să-și irosească timpul și energia pentru asemenea treburi inutile.

4. Nero nu cânta la vioară în timp ce Roma ardea

Foto: cjh1452000

Când este vorba despre scriitori biografi, este important să fii descris de un scriitor care te place. Potrivit biografului Suetonius, Nero „practica tot felul de obscenități”, de la incest până la crime și, pe lângă toate, era foarte crud față de animale. Suetonius descrie cum, în timpul Marelui Incendiu din Roma Antică ce a avut loc în anul 64, Nero, îmbrăcat într-un costum de scenă, a urcat pe un zid și a început să plângă, în același timp citind rânduri dintr-un poem epic despre căderea Troiei. Mai târziu, istoricul Cassius Dio a dezvoltat această temă, iar costumul teatral al împăratului s-a transformat într-un „costum pentru joc la o cithara”. Cithara este un instrument timpuriu predecesor al lăutului, care prin urmare a devenit predecesorul chitarei.

Într-un așa mod, s-ar putea părea că împăratul era atât de indiferent față de locuitorii Romei Antice, încât cânta la o vioară, urmărind cum flăcările „înghite” orașul. Când Shakespeare a scris opera „Henry al VI-lea”, în piesă Nero încă cânta la o lăută, „privind cum arde orașul”. Cu toate acestea, în anul 1649, când dramaturgul George Daniel a scris: „Să cânte Nero la vioară la înmormântarea Romei”, lăuta s-a transformat în vioară. Așa s-a întâmplat și în realitate.

Biograful lui Nero a profitat de opinia majorității când a descris comportamentul ciudat al împăratului, deoarece Nero nu a fost un domnitor faimos. Există și opinia că Marele Incendiu a fost o veste bună pentru Nero, deoarece împăratul dorea să-și construiască un nou castel, iar flăcările i-au eliberat mai mult loc. Poate că așa și a fost, însă există și argumente în favoarea faptului că Nero nici măcar nu se afla la Roma în timpul Marelui Incendiu, iar toată această istorie este doar o invenție.

3. Romanii nu au inventat gestul nazist de întâmpinare

Foto: Jacques-Louis David

Există opinia că gestul nazist de întâmpinare a provenit de la un gest analogic utilizat în Imperiul Roman: brațul drept era întins în sus, iar palma era puțin înclinată în jos. Cu toate acestea, există foarte puține dovezi în favoarea acestui fapt. Nu a fost găsit nici un document care ar descrie un asemenea gest, deși istoricii sunt convinși că un gest similar chiar a existat.

Cel mai probabil, mitul despre gestul de întâmpinare a început din cauza picturii „Jurământul Horațiilor” (imaginea de mai sus), care a fost creată în anul 1784 și în care un grup de soldați și-au ridicat mâinile pentru o întâmpinare. Cu toate acestea, cele întâmplate în imagine ar putea fi o fantezie a pictorului, iar filmele timpurii ale Hollywoodului au înrădăcinat această idee în opinia majorității. Mussolini, reoferindu-se la trecutul glorios al Romei, a copiat ceea ce considera a fi un gest de întâmpinare printre strămoșii săi. Prin urmare, ideea a fost preluată și de Hitler. De asemenea, Hitler a preluat și svastica de la budiști (una dintre multele religii care folosesc acest simbol).  

2. Caligula niciodată nu și-a făcut calul senator

Foto: Louis le Grand

Numele Caligula trezește tot felul de imagini, și nu toate dintre ele sunt plăcute. Viața lui este înconjurată de o mulțime de mituri, de aceea este greu de identificat care dintre zvonuri reprezintă un adevăr. Ideile moderne despre domnia sa au fost răspândite în principal de către scriitorul Seneca, care nu a descris evenimentele în mod obiectiv, deoarece în anul 39 împăratul aproape că l-a executat, susținând că acesta ar fi colaborat cu niște conspiratori.

Știm deja că Caligula a devenit împărat la vârsta de 25 de ani. Noul conducător al statului și-a început domnia destul de bine, declarând amnistie tuturor celor care au fost închiși în timpul domniei împăratului precedent, eliberând populația de taxe și organizând câteva jocuri romane. Cu toate acestea, după câteva luni de domnie împăratul s-a îmbolnăvit, cel mai probabil din cauza că lua prea multă băi sau din cauza că avea mai multe acte sexuale decât i-ar permite norma. Oricare ar fi motivul, împăratul s-a ales cu o febră cerebrală de la care așa și nu s-a mai recuperat.

Caligula manifesta semne de paranoia. El și-a ucis câțiva consilieri apropiați, și-a izgonit soția și l-a forțat pe socrul său să se sinucidă. De asemenea, se zvonea că împăratul are o relație cu propria soră, însă dovezi reale nu au existat. Caligula s-a proclamat Dumnezeu și a început să-și petreacă timpul în propriul templu, așteptând jertfe din partea populației. Împăratul tot mai puțin gestiona treburile din Roma și tot mai mult se distra. Într-o zi, Caligula a ordonat să fie conectate sute de nave pentru a forma un pod, după care a traversat Golful Napoli pe un cal.

Fără îndoială, Caligula își iubea calul fapt care, cel mai probabil, a devenit o sursă a zvonurilor că acestuia i s-a atribuit funcția de senator. Cu toate acestea, nu există o dovadă reală care ar confirma aceste zvonuri. În scrisoarea lui Suetonius se spune că împăratul a anunțat despre intenția de a-și face calul senator, însă așa și nu a făcut-o. Știindu-l pe Caligula, am putea doar să ghicim dacă acesta se consulta cu calul său. Caligula a murit în anul 41, după ce a declarat că se va muta în Alexandria, Egipt, unde va fi venerat ca un Dumnezeu viu, prin urmare fiind înjunghiat de trei gărzi ale sale.

1. Nu toți gladiatorii erau sclavi

Foto: Wikimedia Commons

Mitul despre gladiatori este un adevăr doar parțial. Unii gladiatori erau sclavi, iar alții erau criminali. Cu toate acestea, existau și oameni care s-au oferit voluntar să participe la lupte, fiind ademeniți de faimă și bani. Majoritatea erau niște lucrători simpli, însă printre ei au existat și patricieni care și-au pierdut averea și chiar femei.

Primele lupte ale gladiatorilor înregistrate în scris datează din anul 264 î.Hr. În anul 174 î.Hr. 74 de persoane au participat la o luptă care a durat trei zile. În anul 73 î.Hr., un sclav pe nume Spartak a condus o revoltă printre gladiatori, însă popularitatea luptelor nu a scăzut. Caligula și-a lăsat amprenta în jocurile romane, ordonând ca infractorii să fie aruncați pe arenă împreună cu niște animale sălbatice.

Până în anul 112 d.Hr., acest sport a devenit atât de popular, încât atunci când împăratul Traian a organizat niște jocuri romane în onoarea victoriei din Dacia, la luptele ce au durat câteva luni au participat 10 000 de gladiatori, femei, bărbați, bogați, săraci, sclavi sau cetățeni liberi.