Pentru mulți dintre noi Marte reprezintă o speranță. De la descoperiri științifice (spre exemplu a organismelor ce pot supraviețui în condiții extreme), până la posibila colonizare a planetei în viitor. Marte poate deveni cheia supraviețuirii rasei omenești.
Pe măsură ce viața pe Terra devine tot mai dificilă, vecinul nostru numărul doi, situat în apropiere de Pământ, devine o alternativă viabilă, în ciuda faptului că mulți oameni consideră ideea de a coloniza planeta roșie trăsnită. Aici câteva curiozități despre Marte pe care cel mai probabil le-ați scăpat la lecțiile de fizică.
10. Oamenii de știință urmăresc „civilizația” marțiană încă din secolul trecut
Astronautul William Herschel a făcut câteva observații importante referitoare la planeta Marte, inclusiv perioada în care planeta se rotește și schimbarea sezonieră a platourilor de gheață. Cu toate acestea, la fel ca mulți alți oameni de știință ai epocii lui, el presupunea că pe planetă există viață. William a cercetat zonele întunecate precum oceanele și a analizat vegetația unor zone presupuse de pământ. De asemenea, astronautul a presupus că marțienii se bucură de condiții similare cu ale noastre.
Toate acestea au avut loc la sfârșitul anilor 1700, însă ideea dată există deja de secole întregi. De aceea, când lucrarea italiană a astronautului Giovanni Schiaparelli a fost tradusă în limba engleză și cuvântului „canali” i s-a atribuit echivalentul „channels” (canal), oamenii și-au imaginat căi navigabile construite de o societate cu intelect care locuiește pe Marte. Orice ar fi presupus astronautul despre aceste structuri, propriile sale hărți susțineau ipoteza greșită: acestea păreau a ilustra un vast oraș-port împărțit în regiuni cu ajutorul unor canale. Hărțile altor oameni de știință reaminteau și mai mult o „Veneție marțiană” creată de mâna unor indivizi cu intelect.
Recent, în secolul al XX-lea, astronautul american Percival Lowell a apreciat ingeniozitatea marțienilor. Potrivit acestuia, canalele (pe care acesta le-a analizat cu ajutorul unui observator modern), cel mai probabil au fost construite pentru a transporta apa de la poli spre câmpii – posibil pentru a salva viața de pe Marte de la pieire. Lowell scria că acestea sunt o dovadă a existenței „inteligenței fără precedent, a intelectului cu caracter mai cuprinzător decât cel care prezidează lucrările noastre publice”.
Când Lowell studia planeta Marte, majoritatea oamenilor de știință considerau că aceste canale în peisaj nu reprezintă nimic mai mult decât o formațiune geologică naturală. Cu toate acestea, în viziunea majorității s-a păstrat ideea existenței unei civilizații marțiene avansate. Autorul unei lucrări science-fiction, Edgar Rice Burroughs, a fost unul dintre acei oameni care susțineau această idee, descriind o lume avansată (deși pe cale de dispariție) formată din orașe mărețe, rase humanoide în stare de război și animale fantastice, inclusiv cai cu opt picioare, câini cu zece picioare și maimuțe gigantice cu patru mâini, atât de agresive, încât au devenit una dintre principalele cauze ale pieirii civilizației planetei roșii.
9. Valles Marineris – cel mai mare canion din sistemul solar
Valles Marineris întretaie suprafața planetei Marte, arătând ca o cicatrice adâncă ce acoperă 20% din perimetrul planetei și se întinde la o distanță incredibilă de 4 000 de kilometri. „Cicatricea” începe cu valea „Labirintul nocturn” din vest și ajunge până în „Chryse Planitia”, o câmpie din nord-est.
Valles Marineris are 600 kilometri în lungime și o adâncime maximă de 9 kilometri. Această „cicatrice” cu siguranță este mai grandioasă decât Marele Canion al fluviului Colorado de pe Terra, care are 800 kilometri în lungime, 29 kilometri în lățime și doar 1,8 kilometri în adâncime.
Se consideră că Valles Marineris a început ca o crăpătură pe suprafața planetei Marte încă din perioada când planeta a început să se răcească pe măsură ce se forma. Această presupunere se bazează pe dovada existenței în trecut pe planeta Marte a proceselor geologice, cum ar fi fluxurile de lavă, eroziunile cauzate de inundații, revărsările de apă și topirea ghețarilor.
8. Furtunile globale de praf cuprind întreaga planetă
Chiar și furtunile ordinare de pe planeta Marte sunt foarte puternice. Acestea durează câteva săptămâni și cuprind regiuni de mărimea unui continent. Odată la 3 ani marțieni (5,5 ani pe Terra), întreaga planetă este cuprinsă de o furtună gigantică de praf care durează câteva luni.
Cât de impresionantă nu ar fi priveliștea, furtunile de praf de pe Marte nu pot fi comparate cu uraganele care au loc pe Terra. Din motiv că viteza vântului pe planeta Marte nu depășește 100 kilometri pe oră, furtunile de praf nu sunt destul de puternice pentru a putea fi numite uragane de gradul întâi (cea mai slabă categorie de uragan). Presiunea pe planetă de asemenea este mai mică, de aceea ar fi nevoie de o forță mai mare pentru a crea un efect similar cu cel de pe Terra.
Puteți asculta aici sunetele unora dintre furtunile medii ce au avut loc pe Marte. Acestea au fost înregistrate de aparatul NASA InSight lander, când acesta se afla pe câmpia Elysium Planitia în data de 1 decembrie a anului 2018. Sunetele înregistrate de senzorii de presiune erau atât de slabi, încât viteza cu care se propagă undele sonore trebuia să fie mărită cu o sută de ori pentru ca sunetele să fie auzite.
Cu toate acestea, vânturile marțiene nu sunt inofensive. Particulele de praf sunt electrostatice și se lipesc de suprafața cu care contactează. Iată de ce navele spațiale par a fi atât de murdare. De asemenea, praful electrostatic este o problemă pentru componentele mobile și panourile solare. În cazul în care pământenii se vor muta pe Marte, aceștia vor fi nevoiți să curățe panourile solare zilnic pentru a le asigura eficiența optimă, precum s-a întâmplat și în filmul „Marțianul” (titlu original: The Martian).
7. Sateliții planetei Marte au o soartă diferită
Sateliții Phobos (frică) și Deimos (panică) au fost numiți în cinstea fiilor lui Ares, zeul grecesc al războiului pe care romanii îl numeau Marte. Cu toate acestea, acești sateliți nu sunt atât de impresionanți precum pare a fi la prima vedere. Phobos are 69 kilometri, iar satelitul Deimos doar 39 kilometri. Din cauza formei neregulată a sateliților, se consideră că aceștia sunt mai degrabă niște asteroizi capturați de câmpul magnetic al planetei Marte. Din cauza mărimilor mici, gravitația ambelor sateliți este foarte slabă. Spre exemplu, pe satelitul Phobos ați putea cu ușurință să aruncați o minge de baseball cu viteza de eliberare, iar pe Deimos ați putea cu ușurință se fiți aruncat în spațiu dacă coborâți un deal cu bicicleta.
Cel mai apropiat satelit de Marte este Phobos. Acesta face o rotație deplină în jurul orbitei planetei în aproximativ o treime dintr-o zi, traversând o distanță de 9 377 de kilometri. Deimos are nevoie de aproximativ o zi și jumătate pentru a înconjura în întregime planeta roșie, traversând 23 436 de kilometri. Pentru o comparație, Luna traversează o distanță de 384 400 de kilometri în jurul Pământului într-o singură lună.
Din cauza vitezei sale excesive, satelitul marțian Phobos se apropie tot mai mult de Marte. În cele din urmă, satelitul va ajunge la Limita Roche, o orbită atât de apropiată de planetă, încât forțele mareice la un moment dat vor deforma satelitul. Rămășițele acestuia cel mai probabil vor forma un inel în jurul planetei roșii care mai târziu va cădea la ecuator. Potențialii colonizatori ai planetei Marte nu ar trebui să se îngrijoreze de acest fapt, deoarece acest scenariu semi-apocaliptic va avea loc aproximativ peste 30-50 milioane de ani.
Satelitul Deimos are o soartă total diferită. Asemenea Lunii noastre, acesta treptat se îndepărtează de planetă și în cele din urmă se va deplasa în spațiu.
6. Muntele Olimp – cel mai mare vulcan și munte din Sistemul solar
Având un diametru de 600 kilometri, Muntele Olimp (Olympus Mons) este de aproximativ aceeași dimensiune cu statul Arizona. De asemenea, acesta este de trei ori mai mare decât Everest, având o înălțime de 26 de kilometri. De fapt, muntele Olimp este atât de înalt, încât urcându-l ați putea ajunge în spațiu.
Unul dintre cauzele care explică dimensiunile colosale ale vulcanului este geologia marțiană care diferă mult față de cea a Pământului. Plăcile tectonice ale Pământului se deplasează, formând noi vulcani și stopându-i pe cei vechi. Însă pe Marte lucrurile au loc cu totul altfel. Placa planetei roșii nu se deplasează. În schimb, lava se acumulează într-un singur loc timp de miliarde de ani, iar gravitația mică înseamnă că masa de lavă cântărește mai puțin decât pe Pământ, fapt care permite vulcanilor să crească mai mari fără a se distruge.
Muntele-vulcan Olimp este cel mai mare dintre toți cei mai puternici vulcani ai planetei Marte care în mare parte sunt amplasați în provincia Tharsis. Cel mai înalt vulcan după Olimp este Ascraeus, care atinge o înălțime de 20 de kilometri, iar Pavonis este al treilea, având 14 kilometri în înălțime. Olympus Mons nu este doar cel mai mare vulcan din sistemul solar, dar și cel mai mare munte (cunoscut) de pe oricare dintre cele opt planete. Doar pe asteroidul Vesta se găsește un vârf mai înalt, diferența dintre acești doi munți fiind de doar 96 de metri.
5. Cândva planeta roșie a fost de culoare albastră
Deși ideea că pe Marte pot exista ființe cu inteligență a fost respinsă, acum cunoaștem cu siguranță că pe planetă există apă. Cu miliarde de ani în urmă, cel mai probabil aici au existat râuri, lacuri și mări similare cu cele de pe Pământ. Vizualizarea digitală ne ajută să înțelegem cum ar fi putut arăta Marte din atmosferă sau chiar din spațiu.
În ultimul caz, o parte din emisfera vestică a planetei este ocupată de un continent masiv. Relieful este divers, de la ghețari și tundre la nord și sud, până la păduri tropicale în regiuni tropicale și subtropicale și deșerturi vulcanice în regiunea ecuatorială unde se găsesc cele mai înalte vârfuri ale planetei Marte. Cealaltă parte a planetei este inundată de un ocean ce străbate Valea Marineris.
Acest model a fost creat mai mult pentru a „stârni imaginația” și reprezintă un model științific exact, dar nici nu urmărește o idee falsă. Spre exemplu, probele de argilă colectate de pe Marte demonstrează că aici au existat albii ale râurilor, în timp ce eroziunea stâncilor este dovadă a existenței coastelor fostelor oceane sau, probabil, a unui singur ocean de dimensiuni gigantice din care făcea parte Marea câmpie nordică de o adâncime de 4-5 kilometri și o lățime de 2 003 kilometri.
O mare parte a apei, după cum se presupune, a înghețat și s-a evaporat când atmosfera a fost aproape distrusă de Soare. Din nefericire, pentru cei ce cred că în trecut pe planetă s-a dezvoltat o civilizație, remarcăm că acest fapt ar fi fost posibil doar după sute de milioane de ani după formarea planetei roșii.
4. Marte poate deveni albastru în viitor
Astăzi atmosfera marțiană este atât de subțire (0,6% din presiunea Pământului la nivelul mării), încât dacă v-ați afla pe suprafața planetei fără un scafandru, saliva, lacrimile și lichidul din piele vi s-ar evapora instantaneu și foarte dureros. Cu siguranță nu veți putea nici să respirați cu aerul, care în măsură de 95% este compus din CO2. De asemenea, nu veți putea rezista pentru prea mult timp temperatura medie de minus 63 de grade Celsius. Însă, dacă totuși veți reuși să o faceți, mai există și pericolul de a fi lovit de meteoriții care cu ușurință străbat atmosfera planetei roșii.
Cât de subțire nu ar fi atmosfera planetei astăzi, aceasta încă este dusă de vânturile solare în spațiu cu o viteză de mai mult de o sută de grame pe secundă. Cu toate acestea, chiar și cu o asemenea viteză va fi nevoie de două miliarde de ani pentru ca Marte să-și piardă atmosfera în întregime și să devină similar cu Luna sau Mercur.
Deci, există o speranță. La un moment dat oamenii se vor putea implica pentru a schimba condițiile climatice ale planetei, făcând atmosfera mai groasă, potrivită pentru viața umană. Există câteva metode de a normaliza atmosfera, în special prin eliberarea dioxidului de carbon care este stopat în rocă și gheață. Spre exemplu, pentru ca gheața de la poli să înceapă a se topi am putea instala oglinzi pe orbită sau am putea utiliza bombe termonucleare pentru a distruge ghețarii, astfel praful eliberat va contribui la formarea efectului de seră. În cele din urmă, apa eliberată din ghețari în mod natural se va scurge în oceane. Eliberarea în atmosferă a gazelor precum amoniacul și metanul, de asemenea, vor contribui la îngroșarea acesteia. De-a lungul mai multor secole, plantele și tehnica specială vor transforma dioxidul de carbon în oxigen potrivit pentru respirație. O altă modalitate de a face planeta potrivită pentru viață este de a o îmbogăți cu viață microbiană pentru a crea condițiile solului Terrei timpurie. În cele din urmă, vom fi capabili să plantăm vegetație și să dezvoltăm lumea animală.
Însă, chiar dacă vom reuși să recreăm planeta, atmosfera ei din nou va fi aruncată în spațiu din același motiv pentru care atmosfera planetei a fost distrusă în trecut: forța câmpului magnetic al planetei nu este destulă pentru a păstra atmosfera. O alternativă mai realistică poate fi schimbarea condițiilor climatice a unor anumite regiuni bogate în dioxid de carbon și construcția unor cupole în acele locuri. Atâta timp cât atmosfera oricărei planete nu se distruge de-a lungul mai multor milioane de ani, trebuie să avem destul timp pentru a construi o sferă în jurul întregii planete, atmosfera în care va fi similară cu cea de pe Pământ. Într-o lume „din interiorul unui scut protector” poate exista o sursă de lumină artificială, orașe suspendate și chiar gravitație supusă unui control, fapt care, cel mai probabil, va permite oamenilor să zboare.
3. Noua cursă spațială este în plină desfășurare
Astăzi la știri adesea putem auzi despre efortul depus pentru a coloniza planeta Marte. Este interesant că acestea sunt în mare parte înaintate de companii private. Acest fapt descurajează, având în vedere birocrația care împiedică lansarea programelor spațiale naționale. Deși NASA, în cadrul programului lui Trump, tinde să trimită oameni în spațiu până în anul 2030, prioritățile administrațiilor ulterioare pot fi altele. În Emiratele Arabe Unite, unde nu există prea multă birocrație, a fost elaborat un plan mai realistic, dar și mai îndrăzneț de a plasa 600 000 de oameni într-un nou oraș marțian până în anul 2117. Cu toate acestea, la fel ca Rusia, care a planificat să trimită oameni pe Marte chiar anul acesta, Emiratele Arabe Unite niciodată nu au trimis nimic pe Marte, nici măcar o sondă spațială.
În anul 2013, compania Mars One a făcut un apel la coloniștii fără experiență. Compania intenționează să creeze pe planetă o așezare omenească până în anul 2026, iar primii oameni vor fi trimiși acolo în anul 2031. Când oamenii vor ateriza pe planetă, aceștia vor instala panouri solare, echipamente pentru producția alimentelor și alte elemente esențiale pentru ca oamenii să poată supraviețui în condițiile marțiene o perioadă îndelungată.
Mai multe șanse de a coloniza planeta roșie le are compania SpaceX, care planifică să ajungă pe Marte mult mai curând. Dacă în următorii câțiva ani totul va merge conform planului, atunci până în anul 2022 compania va putea începe construcția unei instalații de producție a combustibilului pe Marte. Acest fapt va permite astronauților să organizeze zboruri în ambele părți și să creeze așezări viabile de lungă durată (sate care vor deveni orașe) deja în anul 2025. Fondatorul organizației SpaceX, Elon Musk, este 70% încrezător de faptul că va reuși până atunci să se mute pe planeta roșie.
În cele din urmă, compania SpaceX intenționează să trimită pe Marte milioane de oameni. Ei nu consideră că totul va fi ușor (Musk presupune că unii oameni vor muri), însă ei sunt de părere că riscul se merită. SpaceX consideră că Marte este doar primul pas. Într-o perspectivă îndelungată, nava spațială Space X este proiectată ca un „sistem de transport interplanetar”, ce va transporta oamenii practic în orice punct al sistemului solar, construind facilități de producție a combustibilului de-a lungul drumului.
2. Viața pe Marte nu va fi în mod obligatoriu dură
În ciuda diferențelor (spre exemplu, cerul portocaliu în timpul zile și albastru la apus și răsărit), există o asemănare uimitoare dintre Marte și Pământ. Spre exemplu, ziua marțiană este cu doar 40 de minute mai lungă decât o zi pe Terra, în comparație cu ziua veneriană care este cu 242 de zile mai lungă (și de fapt, este chiar mai lungă decât anul venerian). Axa planetei Marte este înclinată la fel ca cea a Terrei (25.19 grade în comparație cu axa Pământului care este înclinată la 23 de grade), fapt care rezultă în schimbări sezoniere asemănătoare.
Cu toate acestea, viața viitorilor colonizatori ai planetei nu va fi deloc ușoară, cel puțin primele zile. Chiar dacă oamenii viitorului vor reuși să ajungă pe planetă și să se reîntoarcă, ei, cel mai probabil, vor fi nevoiți să rămână pe Marte cel puțin încă câțiva ani, astfel încât călătoria de mai multe luni să se merite. În tot acest timp, colonizatorii vor fi nevoiți să locuiască într-un spațiu limitat, și doar ocazional să-și permită să exploreze planeta din afara locuinței.
În ciuda acestui fapt, dacă pe Marte va ateriza o cantitate suficientă de colonizatori, astfel încât colonizarea să aibă loc cu succes, calitatea vieții se va îmbunătăți. La sfârșitul anului 2018, arhitecții au propus o serie de imagini conceptuale care ilustrează cum ar putea arăta o locuință pe planeta roșie. Deși locuința a fost proiectată în special pentru a face față radiației, furtunilor de nisip și înghețurilor, aceasta este și comodă.
Complexul de locuințe a fost gândit ca o cupolă geodezică, instalată într-o peșteră protectoare, unde există un spațiu pentru recreere, amenajat cu covoare moi, pe care este ilustrată planeta Pământ văzută din spațiul cosmic, și jucării moi pentru copii. În casa marțiană, de asemenea, va exista un garaj interior pentru un roover spațial personal și o verandă cu o grădină interioară. Locuințele colonizatorilor mai bogați vor fi niște construcții modulare care se instalează în interiorul unui crater și vor avea niște ferestre mari din sticlă plană pentru a avea vederea deschisă spre frumusețile neobișnuite ale planetei. În același timp, apartamentele simple nu vor avea ferestre. În acestea va fi difuzată imaginea virtuală a planetei Pământ sau a planetei roșii. Este evident că realitatea virtuală va ilustra o vedere mai fascinantă a planetei noastre.
Privind în viitorul îndepărtat, este interesant de remarcat că oamenii care se vor naște pe Marte, cel mai probabil, vor fi mai înalți. Gravitația mai slabă (aproximativ o treime din cea a Terrei) va permite lichidului dintre vertebre să se extindă în același mod cum se întâmplă cu astronauții în spațiul cosmic. Astfel, cei ce vor fi născuți și crescuți pe Marte, cel mai probabil, nu vor vizita niciodată Pământul, căci această acțiune ar fi similară cu cea în care un om vizitează o planetă gravitația căreia este de trei ori mai puternică decât cea a Pământului. Omul care pe planeta Marte va avea greutatea de 73 de kilograme, pe Pământ va avea 227 de kilograme, fapt care va cauza probleme oaselor și va împiedica mobilitatea.
1. La momentul dat, pe Marte poate exista viață
Din motiv că de-a lungul mai multor milioane de ani Marte treptat și-a pierdut atmosfera și cea mai mare parte din apă, este posibil că viața pe planetă a evoluat și s-a adaptat condițiilor locale dificile.
Încă în anul 1975, cu un an înainte ca primul modul numit Viking să primească date și mostre de pe suprafața planetei roșii, se considera că viața pe Marte există doar în formă de ciupercă la suprafața planetei. Astăzi deja înțelegem că, cel mai probabil, viața pe Marte este mult mai limitată și se află la suprafață. Spre exemplu, viața poate exista în tuburile de lavă, niște peșteri șerpuite și mari în care apa subterană este încălzită de nucleul planetei. În prezent, oamenii de știință lucrează asupra unui robot de tip insectă pentru a cerceta aceste locuri.
De asemenea, viața pe Marte poate exista în lacurile subterane cu apă sărată. Potrivit datelor unui radar care au fost primite în anul 2018 de la nava orbitală Mars Express, lacul numărul unu potrivit pentru viață se află la aproximativ 1,5 kilometri sub suprafața planetei, în apropiere de polul sud, iar lățimea acestuia este de aproximativ 20 de kilometri. Se consideră că sarea de magneziu, calciu și perclorat de sodiu acționează ca un antigel, păstrând apa în formă lichidă, în ciuda faptul că pe lângă toate aceasta mai este și foarte sărată. În lacurile similare din Antarctica viața microbiană este foarte bogată. Din nefericire, din cauza atmosferei subțiri și reliefului dur, aterizarea la polul sud al planetei Marte este o sarcină foarte dificilă.
Oamenii de știință depun efortul maxim pentru a realiza această misiune. Între timp, noi nu putem să facem nimic mai mult decât să presupunem cum ar putea arăta viața pe planeta roșie. Sărurile de perclorat sunt toxice pentru toate vietățile de pe Terra, cu excepția bacteriilor Dechloromonas aromatica. Aceste bacterii locuiesc în oceane și descompun sărurile cu ajutorul enzimelor, transformându-le în clorură și oxigen pentru a putea respira. De asemenea, este posibil ca microbii marțieni să fi evoluat într-un așa mod, încât să nu necesite oxigen pentru a respira, ci metan, un gaz care, după cum se cunoaște, iese la suprafață din interiorul Pământului.
Este evident că marțienii pot să nu fie de natură microbiană. Deși se presupune că caracteristicile deosebite ale atmosferei și climei planetei limitează diversitatea formelor de viață, cele mai simple organisme ale planetei pot fi mult mai dificile decât credem.
În orice caz, descoperirea vieții pe Marte va afecta modul în care planeta va fi colonizată. Schimbarea climei poate distruge toată viața existentă pe planetă înainte ca noi să o cunoaștem. Chiar și sosirea oamenilor pe planetă creează riscul de contaminare. Din acest motiv, societatea științifică, cel mai probabil, va limita spațiul în care colonizatorii se vor putea deplasa. Vizitarea zonelor desemnate ca fiind „regiuni speciale” va fi strict interzisă în conformitate cu politica de protecție planetară. Aceasta va fi impusă nu doar pentru a proteja marțienii, dar și pentru a preveni transportarea neintenționată pe planeta Pământ a microbilor ce se înmulțesc rapid și sunt mortali.
