Există ceva înnăscut, inerent, de necontestat și indiscutabil în spiritul omenesc. Ceva datorită căruia ne-am transformat din niște primați care nu se deosebesc cu nimic la prima vedere, într-o formă dominantă a vieții pe planeta Pământ care a fost și este capabilă să creeze niște obiecte formidabile de-a lungul întregii istorii. Oricine a sucit vreo dată o grămadă de chei deasupra unui copil, știe că interesul omului pentru lucruri care sclipesc se formează devreme și, după cum se pare, devine tot mai puternic odată cu maturitatea. O mare parte din istoria omenirii este plină de povestiri despre aventuri, explorări și cuceriri, și toate în numele comorilor. Deci, care sunt acele comori pentru care oamenii și-au riscat viața și sănătatea? De ce descoperirea lor se preschimbă în legende și fantezii? Acest articol este o combinație exclusivă de raritate, valoare financiară, context istoric și triumf artistic, fapt care oferă fiecărui artefact menționat statutul de comoară.
Omenii mereu au încercat să captureze relația noastră spirituală cu Universul prin intermediul creării unor obiecte frumoase, o mare parte dintre care au fost tragic pierdute de-a lungul istoriei. Din fericire, multe din acele creații au fost păstrate și oamenii continuă încă și astăzi să le redescopere. Acest articol include niște istorii incomplete, dar totuși fascinante, despre existența noastră, abilitățile noastre și rezistența ca specie, de aceea lucrurile care vor fi prezentate sunt cu siguranță fără de preț. Unele dintre aceste opere de artă ar putea să vă surprindă, pe când altele vă pot fi deja cunoscute, însă toate acestea sunt fără îndoială o dovadă a creativității omului și unicității lui. Aici 15 comori fără de preț ale lumii.
- Desenele de pe pereții peșterii Lascaux, Franța
La data de 12 septembrie a anului 1940, patru băieței și un câine au descoperit o gaură care ducea spre un sistem de peșteri din apropierea orașului Montignac din sudul Franței. Acești băieței neintenționat au deschis o capsulă a timpului din trecutul nostru preistoric. În acel sistem de peșteri interconectate au fost descoperite unele dintre cele mai vechi opere de artă găsite vreo dată. Ele au devenit cunoscute ca desenele de pe pereții peșterii Lascaux.
Pereții erau pictați cu o mulțime de figuri de animale, unele dintre ele ajungând la 4 metri. Ele erau într-atât de colorate și dinamice, de parcă ar fi create nu câteva mii de ani în urmă, ci acum câteva zile. Cel mai mare desen este „Marele Taur Negru” (The Great Black Bull). El întruchipează o bestie mare și puternică și are un diametru de 5,18 metri. Analizele au arătat că vârsta lor este între 17.000 și 15.000 de ani în urmă.
În peșteră au fost numărate mai mult de 2 000 imagini individuale, care includ figuri omenești, zeci de specii de animale, unele dintre care deja au dispărut, și desene abstracte uimitoare. Desenele diferă în dimensiuni, detalii, culori și, evident, vârstă. Multe dintre figurile de animale par a fi în mișcare, în plus, în desene se observă o clară îndreptare spre realism, fapt care transmite un sentiment de respect pentru modul în care pictorii aveau grijă de animale. Cel mai probabil, peșterile nu au fost niciodată locuite. Adică, ele au putut fi considerate locuri sacre, decorate în numele credinței lor spirituale. Neprivind la acest fapt, descoperirea peșterilor a rescris cartea istoriei picturii a omului. Deși mai târziu au mai fost găsite desene și mai vechi pe pereții peșterilor, desenele din peștera Lascaux rămân cele mai impresionante.
Mai mult de 900 de imagini din peșteră au fost create cu îndemânare. Ele întruchipează mamuții dispăruți, dar, de asemenea și bizoni, lei, urși, cai și lupi. Oamenii care au creat această operă de artă au folosit doar pigmenți minerali locali pe care le puteau găsi, cum ar fi oxidul de mangan (culoarea verde), ocrul (roșu, portocaliu și galben), cărbunii (culoarea neagră), pe care ei le amestecau și le foloseau pentru a face conturul desenelor (cel mai des utilizând negrul). Apoi ei aplicau vopseaua pe desen, fie prin pulverizare orală, fie cu ajutorul unei trestii goale. Efectul este pur și simplu uimitor, însă și mai uimitor este faptul că aceste imagini incredibile au fost făcute de poporul Cro-Magnon.
În ciuda faptului că în peșteri sunt și sute de gravuri fascinante, care sunt făcute în mare parte din construcțiile abstracte ale peșterii, Lascaux a devenit popular în principal datorită numărului fenomenal de imagini. În lume nu mai există un alt loc asemănător, unde locuitorii epocii moderne ar putea să se întoarcă înapoi în timp prin prisma creativă a expresiei artistice. Pictorii acelor timpuri au creat ceva extrem de talentat pentru niște oameni care locuiau în peșteri.
- Bustul Reginei Nefertiti (Bust of Queen Nefertiti)
Egiptul Antic probabil a fost cea mai înaintată civilizație a Pământului, iar pentru cei care se îndoiesc, există o mulțime de lucruri care dovedesc că arta egiptenilor antici a ajuns la înălțimi aproape divine.
Bustul formidabil al reginei Nefertiti, soția faraonului din secolul XIV, Akhenaton, a fost creat aproximativ în anul 1340 î.Hr. de sculptorul Tutmos. Bustul este unul dintre cele mai cunoscute opere de artă din istorie, și nu în zadar. Frumusețea lui sublimă mult timp a fost și este în prezent una dintre principalele realizări ale măiestriei egiptene antice.
Sculptura este creată dintr-o bucată de calcar solid, acoperit cu nivele de ghips și incrustații de sticlă. Masca a fost foarte talentat pictată în culori aprinse care au supraviețuit milenii. Ea este simbolul frumuseții și grației Imperiului Egiptean Antic. Însăși faptul că o astfel de sculptură fragilă a reușit să străbată timpul istoric este uimitor. Subtilitatea liniilor sale, gâtul extrem de delicat, realismul accesoriilor și machiajului, privirea tainică și de neînvins i-au oferit eternitatea.
Această comoară unică, găsită în anul 1912 de arheologul german Ludwig Bordchardt, se află în muzeul din Berlin încă din anul 1923, deși autoritățile egiptene deja demult îl învinuiesc pe Bordchardt pentru faptul că a mințit vizavi de valoarea bustului și a fugit împreună cu el. De atunci, Egiptul a tot insistat să li se întoarcă comoara, însă fără vreun succes. Asemenea multor comori egiptene, prețul bustului reginei Nefertiti nu poate fi stabilit exact, însă valoarea simbolică a acestuia pentru istoria și poporul egiptean este cu siguranță necontestabilă. Farmecul bustului și asociația lui emoțională cu Egiptul Antic este într-atât de bine urmărită, încât oamenii încetează să-l mai privească ca un obiect care poate fi cumpărat cu bani, în favoarea unei concepții mai eterice cu privire la capacitatea sa de a garanta o viață eternă după moarte.
- Masca funerară din aur a faraonului Tutankhamon (King Tutankhamun’s Death Mask)
Akhenaton a fost un alt faraon al Egiptului care a dat naștere (deși nu împreună cu soția sa Nefertiti) celui mai faimos egiptean al tuturor timpurilor și popoarelor, faraonului Tutankhamon.
Deschiderea mormântului „băiețelului-faraon” în anul 1922 de arheologul englez Howard Carter a devenit o senzație internațional care nu slăbește nici acum. Carter a reușit să găsească un mormânt care, de fapt, nu a fost atins de nimeni și se referea la secolul de aur al Egiptului Antic. Descoperirea mormântului faraonului a devenit încă mai uimitoare din cauza că Tutankhamon a fost foarte modest în comparație cu restul egiptenilor, a domnit o perioadă foarte scurtă de timp și a murit pe neașteptate, în niște circumstanțe tainice, adică mormântul lui a fost creat în grabă. Nici măcar nu ne putem imagina cât de frumoase au fost celelalte opere de artă din zecile de morminte din faimoasa Vale a Regilor, a unor faraoni cu mult mai prestigioși, care au fost jefuite secole la rând.
Din miile de artefacte pe care Carter le-a găsit în mormântul îngust, s-a asociat cu Tutankhamon doar splendida mască funerară din aur a faraonului. Se consideră că ea a fost creată îndată după moartea sa, adică în anul 1325 î.Hr. Ea este făcută din aur curat și încrustată cu pietre semiprețioase, lazurit și sticlă colorată, cântărind 10 kilograme. Această mască uimește datorită splendorii sale. Sunt necesare niște abilități excelente pentru a crea cu o astfel de acuratețe un obiect de artă atât de dificil și frumos.
La fel ca și în cazul bustului reginei Nefertiti, valoarea acestei opere de artă este nimic în comparație cu valoarea ei pentru istoria Egiptului, arheologiei și poporului Egiptului modern, care ar trebui să se mândrească cu această comoară fără de preț.
- Panteon
Cea mai masivă și cea mai bine păstrată clădire a Imperiul Roman, Panteon, este o structură imensă și uimitoare, care se presupune că a fost un templu dedicat zeilor romani. De asemenea, aici se celebrau sărbători și aveau loc evenimente importante la care participa și împăratul.
Construcția Panteonului a fost finisată în anul 125 d.Hr. pe timpul domniei împăratului Hadrian. Diametrul cupolei hemisferice care este construită din cărămizi și beton are mai mult de 43 metri. Clădirea purta numele de cea mai masivă construcție din lume aproape 2000 de ani. Exteriorul a fost odată decorat cu o marmură albă incredibil de frumoasă, în timp ce interiorul este decorat cu o colecție de statui formidabile, numeroși zei romani, coloane imense de marmură, o multitudine de picturi fără de preț a epocii Renașterii și, de asemenea, o podea magnifică care și astăzi pare a fi ca nouă. O design atât de modern și viu…
Oamenii care au construit Panteonul au creat niște pereți din cărămizi și beton cu grosimea de 6 metri pentru a menține greutatea enormă a cupolei. În plus, au folosit cu pricepere betonul amestecat tot mai mult cu pietriș pentru a scade greutatea nivelelor de sus. Cele mai înalte nivele ale cupolei sunt construite aproape în întregime dintr-un amestec de beton și piatră ponce și sunt cu mult mai ușoare decât nivelele de jos. Datorită acestui fapt structura s-a păstrat atât de bine până astăzi și continuă să-și uimească vizitatorii.
Este destul de greu să descrii acel profund sentiment de admirație pe care-l oferă această construcție vizitatorilor. Ei pot literalmente să facă un pas înapoi în timp și să simtă cum era viața în Roma Antică datorită contemplării acestui uimitor monument arhitectural, care a ajuns în prezent din una dintre cele mai importante perioade ale evoluției societății umane. Pentru istorici, realitatea rezistenței Panteonului este un vis. Ei pot studia o construcție foarte masivă care s-a păstrat într-atât de bine, încât poate fi numită o capsulă a timpului adevărată.
- Statuia „David” a lui Michelangelo (Michelangelo’s David)
Cumpărând un gigantic bloc de marmură cu înălțimea de 5,7 metri, cu 25 ani mai târziu, după ce doi sculptori l-au lăsat, în anul 1501, Florența nu mai avea răbdare să-și vadă investiția finisată. Blocul urma să fie transformat într-o statuie care trebuia să mărească statutul orașului, făcându-l unul dintre cele mai puternice din lume. Blocul a stat în stradă mai mulți ani, până nu s-a făcut o a treia, ultimă încercare de a sculpta ceva din el.
În anul 1504, când Michelangelo Bounarroti și l-a prezentat pe David mulțimii din fața clădirii Palazzo Vecchio din orașul Florența, oamenii cu siguranță l-au privit de ca și cum cosmonauții navei spațiale Apollo 11 au aterizat pe Lună. Statuia trezește niște sentimente de admirație inexplicabile. Dimensiunile sale impresionante (5,2 metri, neluând în considerație piedestalul, și greutatea de 6 tone), realismul excepțional, eleganța sa unică, postura foarte mândră și, nu în ultimul rând, frumusețea deosebită fac această statuie de neuitat. Acesta este motivul major pentru care David este considerat un exemplar ideal al frumuseții masculine.
Statuia a marcat o deviere semnificativă de la imaginile tradiționale ale biblicului David, care a fost mereu ilustrat ca un băiețel ce se confruntă cu un gigantul Goliat. De data aceasta, Michelangelo a decis să-l reprezinte ca un tânăr plin de viață și puteri, sănătos, calm în judecată și ambițios. Cu alte cuvinte, de o astfel de sculptură avea nevoie Florența pentru a-și demonstra bogăția și puterea. David este coroana măiestriei neimaginate a lui Michelangelo. Ea i-a creat o reputație de primul sculptor, talentul căruia îi întrece chiar și pe cei mai buni rivali greci și romani din antichitate. Sculptura a devenit un simbol ideal al statutului orașului ca un jucător global.
David a lui Michelangelo este literalmente ideal, neluând în considerație câteva inconsecvențe, cum ar fi faptul că mâna dreaptă este un pic mai mare decât cea stângă, deși aceste neajunsuri estetice îi completează efectul general. Marmura pare să strălucească de cât de netedă a fost cioplită. Sculptura a fost executată cu un realism izbitor care include ridurile și venele(de parcă chiar ar pulsa), în timp ce cele mai mici detalii ale feței și părului lui sunt absolut perfecte.
Orașul în curând a înțeles că acoperișul soborului nu era un loc potrivit pentru David. De aceea statuia a fost mutată în Palazzo până în anul 1873, după care aceasta a fost dusă la Academia Orășenească de Arte Plastice (Galleria dell’Accademia), unde David rămâne până în ziua de astăzi. La moment, în fața clădirii Palazzo este situată o copie a statuii.
Faptul că Michelangelo a dat Florenței, dar și întregii lumi, această comoară nu poate fi măsurat cu ceva într-atât de josnic și iluzionist precum banii. Statuia mereu va rămâne o dovadă a măiestriei geniale și abilității de a uimi și inspira ale faimosului sculptor.
- «Gânditorul» lui Rodin (Rodin’s The Thinker)
În anul 1880, sculptorul francez Auguste Rodin era deja cel mai cunoscut om de artă al timpurilor sale, când a fost angajat de către conducătorul francez. În perioada de slujbă pentru rege sculptorul și-a creat unele dintre cele mai faimoase lucrări, inclusiv misteriosul „Gânditor” (La Penseur).
El și-a imaginat o lucrare de bronz uriașă pe care a numit-o „Porțile Iadului” (The Gates of Hell), în care trebuia să fie situate zeci de figuri omenești miniaturale care ar reprezenta viziunea sa proprie despre Dante Alighieri, întruchipat în imaginea „Gânditorului” (deși sculptorul l-a numit inițial „Poetul”), meditând asupra imaginilor care urmau să devină teme ale poemului „Divina Comedie”.
Neprivind la faptul că sculptorul spera să-și expună lucrarea la Expoziția Mondială din anul 1889, după finalizarea a sute de figuri, Roden era încă nemulțumit de compoziție și porțile au rămas nefinisate. În timpul vieții sale el a expus doar varianta de ghips care nu include sculptura principală ce astăzi este atât de cunoscută în întreaga lume. Statuia de bronz a porților iadului, care are aproximativ 6 metri în înălțime, împreună cu „Gânditorul”, a fost turnată cu mult mai târziu după moartea lui Rodin, în anul 1930. În prezent lucrarea poate fi văzută în Muzeul lui Rodin din Paris.
Din fericire, Rodin a fost cointeresat de a turna în bronz câteva din figurile compoziției „Porțile Iadului”, care includeau „Trei umbre” (The Three Shades), „Sărutul” și, desigur, „Gânditorul”. O versiune a acestei statui, care are aproximativ 76 de centimetri, a fost expusă în anul 1888 și imediat a devenit o senzație. Există ceva fascinant în această lucrare, dar și ceva foarte trist, chiar dacă figura este una miniaturală. Se pare că ea întruchipează un general acceptat a expresiei umanității, mai mult ca atât, făcând asta într-un mod mult mai simplu și adânc în comparație cu oricare altă sculptură din lume. „Gânditorul”, care a fost creat în anul 1906, este unica sculptură din cele trei ale lui Rodin care a primit permisiunea de a fi turnată în bronz. Ea a fost vândută în anul 2013 în New York, la licitația „Sotheby’s”, pentru o sumă record de bani – 15,3 milioane de dolari. Încă o sculptură creată de Rodin, care are aproape 180 de centimetri în înălțime și a fost creată în anul 1904, se află în muzeul din Paris care poartă numele sculptorului și anume această versiune este cunoscută și apreciată de vizitatorii din întreaga lume.
Deși sculptura deja demult și-a pierdut legătura cu „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri, este dificil să supraestimezi influența acestei lucrări de cult asupra psihicii umane. „Gânditorul”, care este pe cât de simplu și direct, atât și de contradictoriu cu înțelegerile lui Rodin, este o operă de artă care inspiră omenirea tot mai mult, pe zi ce trece. El va rămâne o comoară fără de preț și va simboliza momentul culminant al carierei sculptorului indiferent de faptul cât de multe tricouri îi vor purta printul.
- Angkor Wat
Când naturalistul francez Henri Mouhout a scris în anul 1863 despre deschiderea unui nou templu de dimensiuni imense care se înalță în mijlocul junglelor din Asia de nord-est, declarația sa a ridicat un val de interes despre așa numitul „oraș pierdut”. Ceea despre ce francezul a scris era un miracol arhitectural și ingineresc. Templul este situat pe o suprafață de aproape 647 kilometri pătrați în locul unde s-a aflat vechiul oraș Angkor, nu departe de orașul modern Siem Riep din Cambodgia. Este un complex de dimensiuni imense care include șanțuri, canale, monumente și statui dedicate dinastiei Khmer care a construit acest complex și a condus aceste regiuni timp de mai mult de 700 de ani.
Complexul templului este de două ori mai mare decât Manhattan și este cea mai mare structură de temple de pe planeta Pământ. Cândva acest loc a fost populat de aproximativ un milion de oameni, fapt care face din Angkor cel mai populat oraș al secolului al XIX-lea. Mândria acestui proiect imens este fantasticul templu, numit Angkor Wat. Construcția lui a început în prima jumătate a secolului al XII-lea (aproximativ 1113-1150 d.Hr.). Templul a fost construit după ordinul regelui Suryavarman al II-lea. Conform calculelor oamenilor de știință, construcția templului a durat 30 de ani și asupra lui au lucrat zeci de mii de oameni. Blocurile uriașe de gresie erau extrase la 48 de kilometri depărtare de la templu și se transportau spre construcție pe bărci, în josul râului Siemreap, mai apoi fiind direcționate spre canalele care duceau direct la locul de muncă.
Neprivind la faptul că templul a fost inițial dedicat zeului hindus Vishu, mai târziu, în secolul al XIV-lea, el a fost transformat într-un altar budist. Însăși construcția este protejată de un șanț de 198 de metri, care înconjoară locul la mai mult de 3 kilometri – un miracol al simetriei și echilibrului. Turnul central are 213 metri în lungime și este înconjurat de 4 turnuri mai mici, fiecare dintre ele fiind sprijinite pe 3 trotuare care devin tot mai mici pe măsură ce se ridică deasupra peisajului. Dimensiunile complexului au fost concepute pentru a reprezenta Universul, unde însăși templul ocupă un loc simbolic central. Împrejurimile sunt decorate cu statui magnifice, imagini uimitoare și picturi rafinate, care sunt mii la număr. Majoritatea dintre aceste picturi sunt o întruchipare a aspectelor senzuale, dar și a celor spirituale ale civilizației khmerilor.
Orice evaluare monetară a unui lucru atât de extins, care include în sine un număr nenumărabil de bogății artistice, ar dura zeci de ani. Din fericire, armonia și liniștea divină pe care oamenii o simt aflându-se aici este pur și simplu incomparabilă. Pare a fi un adevărat rai pe planeta Pământ. Angkor Wat a fost casa spirituală a Imperiului Khmer din secolul al IX-lea până în al XIV-lea, însă influența acestuia asupra identității cambodgienilor continuă până și astăzi.
- Machu Picchu
Machu Picchu este literalmente un oraș printre nori. El este situat la aproximativ 2 450 metri deasupra podișului Andean din preajma râului Urubamba, nu departe de orașul modern Cuzco. Este foarte greu să realizezi existența orașului antic, deoarece Machu Picchu este o moștenire a competențelor arhitecturale și inginerești impresionante și a măiestriei inșilor. Se presupune că orașul a fost construit aproximativ în secolul al XV-lea, pe la sfârșitul domniei lor. Este o colecție uimitoare, alcătuită din sute de pași, mai mult de 700 de terase din piatră, drumuri, rampe, palate, temple și sisteme dificile pentru colectarea apei și irigare, instalate chiar în vârful muntelui.
Orașul este împărțit în 3 zone. Nivelele superioare au fost rezervate pentru structuri religioase, nivelul mediu constă din mai multe terase uimitoare care sunt predestinate agriculturii, în timp ce nivelele de jos serveau ca loc pentru amplasare locuințelor incașilor. Se presupune că în anul 1550, Machu Picchu cel mai probabil ar fi putut găzdui 1200 de locuitori. Până în prezent au loc dezbateri cu privire la ce a folosit de fapt acel loc și cu ce scop a fost construit. Cu siguranță se știe doar despre un singur lucru: locul a fost abandonat la începutul secolului al XVI-lea, după ce conchistadorii spanioli au venit pe aceste pământuri, deși orașul ei nu l-au găsit.
În anul 1911, profesorul universității din Yale, numit Hiram Bingham, și-a îndeplinit visul, vizitând valea împreună cu un ghid local care l-a adus la Vilcabamba, un oraș pierdut al incașilor. Probabil el a fost primul om venit din străinătate care a văzut acest oraș, deși există referiri la faptul că alți oameni europeni au vizitat locul înaintea profesorului, însă nimeni, niciodată nu l-a cercetat din punct de vedere arheologic. Bingham a găsit niște pereți din piatră construiți din blocuri care cântăresc 50 de tone, tăiate și clădite cu o precizie maximă, deoarece bărbatul nu a putut să introducă lama cuțitului între ele. Acest lucru este încă mai uimitor dacă luăm în considerație faptul că incașii nu aveau unelte de fier. Ei au construit orașul separând bucăți de pietre din munte și folosind doar niște unelte din piatră. Blocurile uriașe din care a fost construit orașul nu au fost clădite cu ciment, însă sunt aliniate cu o precizie uimitoare. Nici până în prezent arheologii nu au reușit să înțeleagă cum a fost construit orașul.
Ca și în majoritatea orașelor ale incașilor, centrul vieții orașului Machu Picchu a fost concentrat în ceea ce este cunoscut ca „Piatra Intihuatana” (Intihuatana stone). Piatra, denumirea căreia se mai traduce ca „Punctul de legătură al soarelui”, a fost instalată cu precizie întru așa mod ca acesta să direcționeze spre soare în timpul echinocțiilor de vară și de iarnă, fiind îndreptată în conformitate cu deplasarea soarelui în cer pentru a prezenta în mod simbolic puterea dumnezeiască a regelui, care după legendă putea folosi puterea soarelui pentru a o îndrepta spre piatră. Spaniolii au distrus toate monumentele de acest tip pe care le-au găsit în întreaga America de sud și acest fapt încă o dată dovedește că ei nu au știut despre existența orașului Machu Picchu, deoarece acesta a rămas neatins. Deși în oraș nu au existat niciodată comori asemănătoare cu cele ale altor orașe incașe, însăși Machu Picchu este una dintre minunile istoriei și va rămâne mereu un martor al talentului incomparabil al Imperiului.
- Camera de Chihlimbar
La fel ca și în cazul multor altor comori istorice, soarta camerei de chihlimbar rămâne o taină. Salonul a fost construită după ordinul regelui Frederic I, pentru reședința sa din palatul Charlottenberg Palace în anul 1701, în Berlin. Andreas Schlüter a fost cel care a proiectat salonul iar Gottfried Wolfram, asistat de încă zeci de maeștri, a fost cel care l-a transpus în realitate. Camera a devenit un triumf al măiestriei baroce.
Salonul a fost creat în întregime de chihlimbar (un produs organic fosil de diverse culori, adesea galben), pietre prețioase și aur. Lucrarea ocupa o suprafață de 16,7 metri pătrați, era formată din niște panouri complexe și, conform spuselor martorilor, sclipea cu o lumină magică, aproape eterică care fermeca ochii.
În anul 1716, salonul de chihlimbar a fost dăruit țarului Petru I de către regele Prusiei, Frederic Wilhelm I, de aceea el a fost demontat și trimis în Rusia, unde a fost instalat în Palatul de Iarnă din Sankt-Petersburg. În anul 1755, a două după vârstă fiică a lui Petru, împărăteasa Elizaveta, a mutat camera de chihlimbar în Palatul Ecaterinei din Pușkin, unde faimosul designer italian, Bartolomeo Francesco Rastrelli a reconstruit-o și i-a mărit dimensiunile pentru ca acestea să fie identice cu mărimea casei noi a reginei. După invazia germană în Rusia, care a avut loc în anul 1941, multe dintre comorile rusești au fost jefuite de către soldații germani, inclusiv și salonul de chihlimbar.
Camera a ajuns în palatul Konigsberg din Germania, unde aceasta a fost ultima dată văzută în anul 1945, chiar în pragul blitzului aerian organizat de către aliați. În acel moment salonul a fost demontat și ambalat în cutii, după care nimeni nu l-a mai văzut. În anul 2003 a fost finalizat un proiect care a durat 20 de ani și care avea scopul de a reproduce camera de chihlimbar care avea să fie situată în Palatul Ecaterinei pentru a sărbători cea de-a 300-a aniversare a prezentării salonului original țarului Petru I. Deși proiectul a urmat cele mai mici detalii ale camerei înregistrate pe poze, replica rămâne doar un indiciu a originalului, dispariția căruia rămâne o taină chinuitoare pentru societatea modernă.
- «Concertul» lui Johannes Vermeer
Când la data de 18 a lunii martie din anul 1990, în muzeul Isabella Stewart Gardner din Boston au intrat doi bărbați îmbrăcați în uniformă de polițiști, nimeni nu s-a gândit că are să aibă loc un jaf serios care va rămâne veșnic în istoria artei moderne.
Bărbații au legat cu benzi doi gardieni de conductele din subsol și au fugit împreună cu 3 lucrări de-ale lui Rembrandt: „Furtuna pe marea Galileei”, „Doamna şi gentlemanul în negru” (a Lady and Gentleman in Black) și „Autoportret”, patru schițe de-ale lui Edgar Degas, „Peisajul cu Obelisc” a lui Govaert Flinck și, cel mai important, „Concertul” lui Johannes Vermeer.
În lumea artei Vermeer este un James Dean al picturii, în sens că pictorul a fost un rebel, novator și un geniu neapreciat și izolat. El a murit încă tânăr, la 43 de ani, și a lăsat în urma sa niște lucrări excepționale, deși foarte puține la număr. La momentul dat, există doar 32 de picturi ale lui Vermeer.
Pictorul este foarte lăudat pentru utilizarea revoluționară a luminii, care-i umple lucrările cu o lumină interioară inconfundabilă cu nimic din lume. „Concertul” (1658-1660) probabil este cel mai bun exemplu a acestei tehnici excepționale. Tabloul reprezintă un portret a unei femei tinere care cântă la un clavecin luxos, fiind urmărită de o figură masculină care, cel mai probabil, îi este mentor muzical. Figura stă cu spatele la spectatori, alături fiind încă o doamnă care pare a fi o guvernantă. Ei stau într-o cameră bine amenajată cu o singură fereastră deschisă prin care pătrunde lumina solară, iluminând fiecare detaliu într-un mod extrem de atent.
Pare a fi un motiv slab pentru un astfel de preț, însă treaba este că pictura a fost un adevărat punct de cotitură pentru timpul său. Ea a devenit astfel nu doar din cauza simbolismului unic pe care Vermeer l-a inclus mereu în lucrările sale (sensul exact fiind adesea discutat de către istorici), dar și din cauza că el a creat o iluzie foarte realistică a luminii, umbrelor, emoțiilor și dispoziției cu ajutorul măiestriei incomparabile de a lucra cu pensula.
La momentul jafului s-a calculat că suma totală a lucrărilor furate era mai mult de 500 de milioane de dolari. Vă imaginați cât ar costa ele dacă jaful ar fi avut loc în zilele noastre? Totuși, luând în considerație faptul că există doar 32 de picturi care aparțin lui Vermeer, pierderea doar uneia dintre ele este teribilă fără îndoială. Cazul nu a fost rezolvat nici până în ziua de astăzi, deși poliția adesea raporta indicii care păreau a fi serioase. Nici una dintre lucrări, inclusiv „Concertul”, nu au mai fost văzute. Imaginați-vă că există doar 32 de exemplare ale unui album de-al trupei The Beatles preferat de dvs. și într-o zi doi indivizi vin și iau unul. Cum poate fi calculat prețul unei astfel de daune? Realitatea este foarte tristă, deoarece după 25 de ani de investigații fără succes urmele jafului devin tot mai greu de a fi analizate. Cel mai probabil, această frumoasă și rară pictură nu va mai bucura ochii oamenilor niciodată și acest gând este tragic.
- Louvre
Inițial Louvre a fost construit ca o cetate în vestul Parisului, pe malul râului Sena, de către regele Filip al II-lea Augustus. Construcția acestuia a început în anul 1190 și a finisat în anul 1202. A fost o realizare cu adevărat încântătoare. Prin urmare, clădirea a fost fortificată și mărită de către următorii conducători. Într-un final, Louvre a fost transformat într-un palat de către Charles al V-lea, începând cu anul 1364. Către anul 1530, ultimele rămășițe ale vechii cetăți au fost demolate iar Louvre a devenit reședința oficială a monarhiei franceze.
Clădire și-a atins apogeul în timpul domniei ”Regelui Soarelui” , Ludovic al XIV-lea, deși faima a durat foarte puțin. După doar 3 ani de lucru asupra clădirii, el a renunțat la ea în anul 1664 după ce s-a mutat în palatul luxos din Versailles. În anul 1692, Louvre a fost ocupat de un număr de academici regali foarte prestigioși care controlau arhivarea tuturor colecțiilor de comori regale acumulate de Louis și familia sa, de asemenea având grijă de ele. Muzeul continua să crească până la Revoluția Franceză (1787-1799), care a înlăturat pentru întotdeauna monarhia franceză și puterea ei asupra comorilor din Louvre.
În anul 1793, Louvre a fost oficial deschis publicului ca Muzeu Național. Astăzi el este unul dintre cele mai cunoscute și des vizitate atracții turistice din întreaga lume. Anual aici vin milioane de turiști pentru a-i vedea colecțiile unice și unele dintre cele mai cunoscute opere de artă, cum ar fi faimoasa „Venus of Milos”, „Mama lui Whistler” și „Mona Lisa”. Clădirea este imensă și în ea sunt expuse în același timp 35-40 mii de exponate din milioanele de obiecte prețioase pe care le are muzeul. Încercarea de a-i estima prețul ar fi una istovitoare. Un singur lucru este clar cu siguranță, prețul tuturor bogățiilor muzeului este egal cu prețul istoriei bogate a acestuia.
- Muzeul Ermitaj
Istoria legendară a muzeului Ermitaj începe cu Palatul Regal de Iarnă construit după porunca împărătesei Elizaveta (fiica lui Petru cel Mare) în anul 1762, tocmai la încoronarea Ecaterinei a II (care a intrat în istorie ca Ecaterina cea Mare). Ea l-a detronat pe Petru al III-lea, care îi era nepot, pentru a prelua puterea. În timpul domniei sale, colecția de comori pictate a fost mărită considerabil, fapt datorită căruia palatul a devenit unul dintre cele mai mari muzee private din lume. Mai târziu a apărut necesitatea de a mai construi câteva saloane și galerii suplimentare pentru expunerea unor picturi și încă câteva obiecte care au devenit cunoscute sub numele de „Ermitaj”.
Din nefericire, câteva dintre ele au fost distruse în timpul incendiului din anul 1837, care a ținut 3 zile. Totuși, o mare parte dintre lucrări a fost salvată. Regele Nicolai I a promis că va reconstrui palatul timp de un an, însă lucrările nu au fost finisate până în anul 1839. La acel moment palatul a crescut în mărime și în statut. Aici au apărut niște magnifice picturi noi, sculpturi, literatură, tapiserii și încă multe alte opere de artă. Cu toate acestea, doar după începerea Revoluției Ruse, Ermitajul a încetat să mai fie reședință a dinastiei Romanov și a devenit un simbol al noii societăți marxiste, concepută de Lenin.
În anul 1917, Ermitajul a fost declarat un Muzeu Național, deschis pentru vizite. Deși acesta este mai puțin cunoscut decât Louvre, Ermitajul dispune de o colecție compusă din 3 milioane de obiecte, adică de cea mai uimitoare colecție de opere de artă care există în lume. Estimarea prețului acestui muzeu este imposibilă, deoarece aici este expus un munte de obiecte prețioase. Oare i-ar ajunge cuiva răbdare și curaj să le numere și să le aprecieze financiar pe toate? În Ermitaj există de toate – de la artă preistorică până la abstractizări moderne. Mai mult ca atât, muzeul este un simbol al unei epoci preistorice rusești demult pierdute și o dovadă a spiritului poporului rus, care este capabil să aprecieze și să simtă cu profunzime creativitatea artistică.
- Piramida Khufu (The Great Pyramid of Khufu)
Marea Piramidă a Gizei, situată în Egipt, este unica dintre cele 7 minuni ale lumii antice care s-a păstrat până în zilele noastre și astăzi este cea mai masivă încăpere solitară. Deși au fost efectuate nenumărate cercetări în aceste locuri, oamenii de știință nici până în prezent nu pot înțelege cum a fost creată această structură nemaipomenită. Cele 4 fețe ale piramidei sunt perfect aliniate cu cele patru laturi principale ale busolei. Lungimea fiecărei părți este de 230 metri (și diferă una de alta cu doi metri). Datorită înălțimii inițiale de 146 metri (acum aceasta fiind redusă de timp la 138 metri) ea a fost considerată cea mai înaltă clădire din lume până la mijlocul secolului al XIX-lea, fapt pentru care și a fost numită „Marea Piramidă a Gizei”.
Construcția piramidei a început în anul 2560 î.Hr. și a fost un monument funerar pentru faraonul Khufu, cunoscut și sub numele de Cheops. Ea este una dintre cele mai mari realizări arhitecturale din întreaga lume. După două mii de ani de la construcția sa, istoricul grec Herodot a scris că pentru realizarea proiectului au fost nevoie de 100 de mii de robi care au lucrat neîntrerupt timp de 20 de ani (deși această afirmație a fost disputată de către oamenii de știință). Totuși, luând în considerație dimensiunile construcției, nu este o presupunere surprinzătoare. Piramida Khufu conține 2,3 milioane de blocuri din calcar galben cu granulație grosieră, fiecare având de la 2,5 până la 15 tone. Inițial acestea trebuiau să fie acoperite cu o placă de calcar strălucitoare care ar face din piramidă un „far” sub soarele arzător al Egiptului. Blocurile sunt într-atât de bine tăiate și instalate, încât nu există rămășițe de mortar rezidual în întreaga clădire. Mormântul a supraviețuit timpului doar din cauza că proiectul a fost foarte bine gândit și s-a implementat perfect.
Unele dintre aceste blocuri imense au fost exploatate din Aswan, care este situat la sute de kilometri de la locul construcției și au fost aduse în Giza pe bărci în timpul inundațiilor anuale ale Nilului. În interiorul piramidei există câteva coridoare ideal sculptate și înguste care duc dinspre sala Regelui și a Reginei înspre cer. Se presupune că egiptenii au construit aceste coridoare deoarece ei considerau că sufletul lui Khufu și a soției sale vor trece prin ele îndată după înmormântare pentru a ajunge în rai. Unele dintre aceste coridoare au fost blocate cu niște pietre uriașe cu mânere din cupru de către constructori ,cel mai probabil, pentru a speria jefuitorii de morminte.
Interiorul piramidei este un miracol al coridoarelor înguste, câtorva camere false și tuneluri (unele dintre care merg adânc sub baza piramidei pentru a descuraja hoții) ce finisează cu „Marea Galerie”, care are coridoare ce duc cât în jos, atât și în sus. Coridorul care se ridică este amplasat la un unghi de 26 grade și se întinde la 46 metri, fiind foarte îngust (doar 2 metri lățime). Este o realizare incredibilă în arta construcțiilor. Are și un acoperiș boltit în interior de 8,5 metri iar întregul coridor este făcut din niște blocuri imense de granit. El duce spre magnificul „Palat al Faraonului”, pe când coridorul care coboară duce spre „Palatul Reginei”, deși este puțin probabil că trupul ei a fost îngropat aici.
„Palatul Faraonului” este o cameră care are 10 metri în lungime, 5 metri în lățime și 6 metri în înălțime, construită din niște blocuri mari de granit în apropiere de vârful piramidei. Până în prezent aici este păstrat sarcofagul gigantic de granit care aparține faraonului Khufu. Din păcate acesta este unicul obiect găsit în piramidă, deoarece hoții au jefuit piramida, cel mai probabil, îndată după construcția acestuia. Neprivind la faptul că aici nu au fost găsite artefacte strălucitoare, nimeni nu va nega faptul că arhitectura, metoda construcției ți proiectarea acesteia este una excepțională care demonstrează abilitățile unor oameni subtili și foarte talentați ai civilizației egiptene antice.
- Marele Zid Chinezesc (Great Wall of China)
Marele Zid Chinezesc este cu siguranță cel mai mare proiect arhitectural înființat vreo dată de către specia umană. Construcția a fost începută în anul 220 î.Hr. de către primul împărat al Chinei, Qin Shi Huang. Peretele s-a întins pe o suprafață de 8 852 de kilometri de-a lungul părții nordice a țării, creând o barieră masivă de piatră care reamintește un gigantic dragon și intersectând Munții de nord care sunt situați la nord-vest de Beijing. De-a lungul zidului cu un interval egal sunt situați stâlpi de vizionare, și deși aspectul este destul de simplu și ascetic, efectul construcția și l-a primit datorită faptului că s-a răspândit de-a lungul Chinei ca o coadă uriașă de dragon.
Începând cu cele 4 ziduri inițiale din regiune, Marele Zid Chinezesc a fost prelungit și fortificat de următorii conducători nu numai ca o protecție împotriva barbarilor, dar și ca un simbol al bogăției, statutului și puterii statului chinez. Zidul, construit din sute de milioane de blocuri de piatră cu o legătură fenomenal de trainică a devenit un sinonim al independenței, statorniciei, determinației și inventivității poporului chinez. Se presupune că de-a lungul a 15 secole la construcția zidului au participat sute de mii sau chiar milioane de oameni de diferite profesii.
Este dificil de descris logistica necesară pentru înființarea unui proiect atât de masiv, însă este destul să spunem că realizarea acestuia a fost posibilă doar datorită numărului uriaș de lucrători. Marele Zid Chinezesc nu a fost doar o fortificație defensivă, ci și un element cultural. Însăși construcția a devenit rapid o mândrie a chinezilor, îndeosebi a împăraților, pentru care zidul a reprezentat o întruchipare a puterii și prestigiului lor, care i-a ajutat să-și întemeieze și să-și extindă Imperiul. Oamenii nu au mai construit nimic asemănător cu marele monument arhitectural chinez și umanitatea a trebuit să aștepte tehnologia secolului XX pentru a fi planificat (nemaivorbind de implementare) un proiect atât de masiv cum este Marele Zid Chinezesc, și anume Canalul Panama.
După 1500 de ani de existență, Marele Zid Chinezesc a supraviețuit toate atacurile exterioare, revoluțiile interioare, războaiele și epidemiile și rămâne până și în prezent un exemplu uimitor a creativității și spiritului uman. Nimic comparabil cu eforturile depuse nu a existat nici până la construcția zidului și nici după, fapt pentru care Marele Zid Chinezesc a devenit o demonstrație eternă a ambițiilor și realizărilor științifice ale unei civilizații cu spirit de acțiune. Cum o astfel de construcție ar putea fi apreciată într-atât de banal, spre exemplu în dolari sau în yeni? Este imposibil și de aceea Marele Zid Chinezesc a ajuns a fi considerată una dintre comorile fără de preț ale omenirii.
- Taj Mahal
Deci, am ajuns și la primul loc din lista noastră.
Construcția „Palatului Coroanei” în orașul indian Agra este unul dintre cele mai populare și romantice simboluri ale emoției umane și rezultatul este cu adevărat spectaculos. Taj Mahal, cel mai probabil, este cea mai populară construcție din Agra, deși este doar un mausoleu destul de măreț care face parte dintr-un imens complex de clădiri situate pe o suprafață de 17 hectare. Cu toate acestea, anume Taj Mahal a devenit cel mai recunoscut monument arhitectural din întreaga lume, cel mai probabil datorită frumuseții sale nemaipomenite.
De-a lungul întregii istorii omenești, cei ce se iubeau își arătau sentimentele prin fapte, construind monumente în cinstea dragostei lor, și Taj Mahal este cea mai mare expresie a acestui sentiment care a existat vreo dată. În anul 1631, Shah Jahan, sultanul Imperiului Marilor Mongoli, a început să lucreze asupra construcției unei serii de monumente care erau gândite ca niște mausolee pentru a treia soție a sa, gingaș numită Mumtaz Mahal, care înseamnă „Bijuteria preferată a palatului”. Moartea ei în anul 1631, în timpul nașterii celui de-al 13-lea copil, a devenit o mare pierdere pentru Shah Jahan pe care acesta nu a mai putut s-o uite complet niciodată. Căsătoria lor a durat 19 ani și a fost însoțită de o mare dragoste reciprocă, de aceea sultanul nu s-a dat bătut până nu a construit o dovadă a iubirii sale pentru ea – o casă în ceruri pentru Regina sa.
Nimeni nu știe cine a proiectat Taj Mahalul, însă formele sale de bază reamintesc marea majoritatea a moscheilor musulmane și mormintelor din acea epocă. Se presupune că din întreaga Indie de nord s-au adunat circa 20 de mii de lucrători pentru a construi monumentul. Taj Mahal a fost finisat în anul 1650 și îndată devenit una dintre cele mai populare construcții din istoria omenirii. Mausoleul este înconjurat de o frumoasă și simetrică grădină engleză care mai are și un bazin imens situat pe o bază din gresie roșie, în el reflectându-se frumusețea arhitecturală a construcției. În jurul bazinului sunt situate 4 minarete elegante înălțimea cărora este de 41 metri. În mijlocul lor se află principala și magnifica cupolă centrală care are prin părți 2 cupole mai mici. Înălțimea din interior a cupolei principale este de 24 metri iar circumferința este de 17 metri, însă aceasta este acoperită cu o cupolă exterioară mai mare care se ridică la aproape 60 de metri.
Partea exterioară este făcută din gresie roșie acoperită cu marmură albă și strălucitoare, sculptată și căptușită cu un mozaic de culoare galbenă-verzuie și marmură galbenă curată – o combinație dificilă însă extrem de frumoasă. Probabil din această cauză Taj Mahal este o comoară unică, a cărei culoare de fapt se schimbă pe parcursul zilei și anotimpurilor. Interiorul construcției este o colecție uimitoare de picturi rafinate, pardoseli și tavane de o frumusețe nemaivăzută, sculpturi magnifice și mozaicuri somptuoase din pietre prețioase și semiprețioase, cum ar fi agatul, coralul, granatul, lapisul lazuli, onixul, turcoazul și jadul. Elementul central este sarcofagul magnific al Reginei (sarcofagul Regelui Shah Jahan a fost adăugat un pic mai târziu și nu este într-un stil cu cel al Reginei și întregului mausoleu, deși ambele sunt înfrumusețate cu pietre prețioase).
Încercarea de a estima prețul acestei comori magnifice în timp ce-i analizezi toate frumusețile, de la simetria ideală și suprafața lucioasă de marmură până la interiorul luxos și senzațiile de nedescris, pare a fi o acțiune vulgară și materialistă. Oricine o poate spune: orice încercare de a-i estima valoarea nu ar fi după merit, deoarece construcția nu este doar un simplu mausoleu sau mormânt, ci o dovadă a dragostei veșnice dintre un bărbat și o femeie. Literatura, poezia, teatrul sau oricare alt efort uman nu poate fi comparat cu șocul emoțional pe care-l trezește Taj Mahalul. Construcția este incomparabilă – puține creații umane se pot lăuda cu o istorie de dragoste atât de pură și armonioasă. Taj Mahal va rămâne mereu un simbol al adâncimii sentimentelor umane.
